Ocrotirea unei inimi inocente într-o vreme a minciunilor

Jennifer Zeng la ceremonia de premiere a Festivalului de Film Free Speech, 12 mai, Philadelphia. Filmul "Free China" descriind povestea persecuţiei suferite de dna. Zeng a primit cea mai înaltă distincţie.
Jennifer Zeng la ceremonia de premiere a Festivalului de Film Free Speech, 12 mai, Philadelphia. Filmul "Free China" descriind povestea persecuţiei suferite de dna. Zeng a primit cea mai înaltă distincţie. (Edward Dai / The Epoch Times)

Fiica mea s-a născut în Beijing, 1992, Anul Maimuţei. La vremea aceea m-am aflat aproape de moarte din cauza complicaţiilor la naştere, şi întreaga familie era dezolată. Bunica ei s-a întrebat exasperată: „Ce fel de persoană poate fi şi asta, care intră în lume prin atâtea chinuri?”

(1)

Fiica mea a învăţat să spună „nu” pe când avea numai un an şi jumătate. În ziua aceea făcuse o năzbâtie. Eu adoptasem o figură aspră şi începusem să o cert, însă, în mod surprinzător, ea nu era deloc speriată sau necăjită. Privindu-mă, doar s-a încruntat şi a spus răspicat şi cu putere: „Nu, mamă! Nu supărat!”

Aceasta a fost prima ei încercare de a spune „nu”, cu claritate şi efort. Părea că îi păsa mai mult de bunăstarea mea decât de muştruluirea ei. Imediat, mi-am dat seama că toate lucrurile prin care trecusem şi prin care aş mai trece odată, merită dacă sunt pentru ea.

(2)

Fiica mea a început să îşi facă griji despre viaţă când ajunsese de-abia la vârsta de doi ani şi jumătate. Într-o zi, am dus-o la plimbare până la un gimnaziu, aşezându-ne amândouă într-un loc de joacă.

Privind cu năzuinţă la o sală de clasă, m-a întrebat : „Mamă, când pot merge şi eu la şcoală?” „Nu încă, fiindcă eşti prea mică,” i-am spus. A rămas tăcută o vreme şi apoi, suspinând adânc, mi-a zis: „Mamă, voi fi eu VREODATĂ mai înaltă? A accentuat cuvântul „vreodată” atât de mult, încât problema asta părea că o frământase de multă vreme.

Am rămas fără cuvinte în timp ce o priveam în ochi, gândind în sinea mea dacă fetiţa nu era cumva vreun filosof reîncarnat. Până la urmă, i-am răspuns într-un mod foarte nefilosofic: „Mănâncă mai mult şi, atunci o să creşti din ce în ce mai înaltă.”

(3)

Când fiica mea a împlinit trei ani şi jumătate, mi-a dat chiar şi o lecţie. Cu un glas solemn m-a întrebat: „Mamă, de ce există oameni răi pe lume?”

Uimită, m-am uitat la ea gândind „Da! Oare de ce? Dacă nu ar exista oameni răi, ci numai oameni buni, atunci nu ar fi o lume minunată?” Sute de gânduri şi mii de posibilităţi îmi treceau prin minte, însă, în final, nu i-am putut răspunde la întrebare aşa încât să înţeleagă ea, un copil de trei ani. I-am putut doar spune un sincer „nu ştiu.”

A clătinat din cap şi a zis cu mândrie „Ei bine, eu ştiu!”

Luată prin surprindere, am răspuns „Chiar aşa? Atunci, spune-mi tu de ce există oameni răi.”

„Oamenii fac tot timpul lucruri rele, aşa că devin oameni răi!”

Doamne, oare nu-i aşa?

(4)

Într-o zi, pe când fata mea avea patru ani şi jumătate, eu, împreună cu soţul meu, am luat-o într-o plimbare cu maşina. Era probabil o zi sub bune auspicii. Am văzut numeroase maşini de nuntă, una mai scumpă decât alta. Fiica mea se uita îndelung, cu entuziasm, la ele pe fereastră. După un timp, soţul meu a provocat-o: „Când te vei mărita, vrei să mergi şi tu cu o limuzină?”

Afundându-se mult în scaun, ea a răspuns imediat cu o voce serioasă „O să vedem când vine vremea.”

După aceea, nu a mai privit deloc pe geam. Mai mult, replica ei m-a şocat şi uluit. Cum a reuşit să rămână atât de neclintită emoţional la vârsta ei?”

(5)

Fiica mea era inteligentă pentru un copil de vârsta ei. Era deja în clasa a III-a de gimnaziu la numai 5 ani şi jumătate. Când m-am dus la o şedinţă cu părinţii, am văzut un afiş mare lângă poarta şcolii, care spunea: „Învaţă să fii. Învaţă să ştii. Învaţă să faci. Învaţă să fii sănătos şi puternic.”

După întoarcerea acasă, am întrebat-o: „Ce sens are expresia „a învăţa să fii”?” În timp ce mă pregăteam să îi ofer o lungă predică pe tema asta, a zâmbit, răspunzând fără greutate: „Ştiu! Înseamnă doar să fii bun!”

Pe negândite, mi-am uitat discursul ce i-l pregătisem şi voiam numai să o admir.

(6)

La vârsta de şase ani, mi-am auzit într-o zi fiica vorbind cu bunica ei, în camera alăturată. „Bunico, te rog practică Falun Gong. Este foarte bun pentru sănătatea ta. Crede-mă!”

Aşa este. Fiica mea ştia că eu fusesem extrem de slăbită şi cu o sănătate şubredă timp de mai mulţi ani, însă, în urma exersării Falun Gong (o practică de meditaţie bazată pe adevăr, compasiune şi toleranţă) mi-am revenit complet. Astfel că ea îşi făcuse un plan similar în privinţa bunicii – voia ca şi ea să se însănătoşească.

Bunica i-a zis: „Nu ştiu cum s-o fac.”

„Să te înveţe mama.”

„Dar nu am vederea bună şi nu pot să citesc cărţile.”

„Ţi le pot citi eu!”

Bunica nu a putut găsi un motiv ca să o refuze, aşa că a încercat să o mulţumească spunându-i:

„Bine, bine.O să învăţ când am timp.”

Totuşi, fata mea nu s-a dat bătută atât de uşor. Copleşită de emoţii, a spus în cele din urmă „Bunico, nu vreau să mori!”

(7)

Când fiica mea avea aproape şapte ani, posturile de televiziune locală au început a da emisiuni defăimătoare şi ofensive la adresa Falun Gong. Minciunile erau atât de bizare, încât nu îmi puteam crede urechilor, iar bombardamentul era atât de greu, încât de-abia mai puteam gândi raţional.

În timp ce mă uitam la unul dintre programe, fiica mea m-a întrebat privindu-mă cu ochii larg deschişi: „Mamă, de ce spun ei că practicanţii Falun Gong sunt oameni răi?”

Mă durea sufletul ca şi când aş fi suferit „muşcătura a o mie de şerpi.”

Ştiam că nu ea s-ar fi putut gândi vreodată la practicanţii Falun Gong ca la nişte „oameni răi,” din moment ce nu îl văzuse pe niciunul dintre ei făcând „fapte rele.”

În plus, eu întotdeauna îi reaminteam că trebuie să fie o persoană bună.

Nu am putut să îi clarific confuzia din priviri, sau să îi satisfac aşteptarea şi cererea îndreptăţită a unui răspuns imediat. Pur si simplu, nu am ştiut cum să îi răspund la întrebare. Am avut gândul rău de a-i spune să îi întrebe pe oamenii de la televiziune, însă, mai târziu, un prieten i-a dat răspunsul potrivit:

„Acuzatorii deformează adevărul şi au o conştiinţă încărcată din cauza propriilor fapte rele!”

(8)

Când fata mea a împlinit şapte ani şi jumătate, eu am fost trimisă la un lagăr de muncă forţată, pentru că practicam Falun Gong. Fiica mea a venit să mă viziteze cu câteva luni mai târziu. În clipa în care m-a văzut, a început să îmi spună cu insistenţă: „Mamă, am învăţat să cânt la flaut. Acum avem un „clopoţel cu sunet cristalin” în casă.”

Deşi a continuat să vorbească despre cât de mult s-a distrat cu acel „clopoţel cu sunet cristalin,” la sfârşitul acelei vizite de douăzeci de minute, tot nu aveam idee dacă acela era o jucărie, un animal de casă sau o persoană.

Cel puţin am fost uşurată să o aud vorbind în felul ăsta. Mă gândeam : „Din fericire, un copil mic nu ştie care este gustul înţepător al tristeţii. Pare să fie fericită şi netulburată de absenţa mamei sale.”

Cu un an mai târziu, am aflat că bunica sa îi interzisese cu severitate să vorbească cu alţii despre detenţia mea într-un lagăr de muncă forţată, unde ar trebui să fie ţinuţi numai criminalii. Indiferent cât de nedreaptă ar fi, detenţia este considerată ruşinoasă şi pătează reputaţia unei familii.

Fiind tânără, totuşi, ea nu s-a putut abţine să vorbească. I-a mărturisit secretul învăţătoarei, într-un referat. Poate, subconştient, o privea pe învăţătoare ca pe mama ce-i lipsea.

Bunica a certat-o din această pricină, fiindcă voia să evite orice discriminare îndreptată împotriva nepoatei sale. Astfel, spre a o scăpa de aşa ceva, tatăl ei a fost nevoit să o transfere la altă şcoală.

(9)

La eliberarea mea din lagăr, fata avea opt ani şi jumătate. Am avut noroc să rămân în viaţă, după ce scăpasem pe muchie de cuţit de la moarte sigură. Cu câteva zile mai târziu, am găsit o notiţă pe masă, ce purta scrisul fiicei mele. Ea notase: „Mamă, te sfătuiesc să nu mai practici Falun Gong. Uită-te, te rog, la cartea asta.”

Învăţătoarea îi dăduse o carte ce descria practicanţii Falun Gong ca pe nişte criminali şi psihopaţi. Am încercat să îi explic faptul că eram o persoană bună şi că acea carte era plină de minciuni scornite.

Însă, m-a întrerupt, începând să ţipe la mine cu disperare: „Ştiu că eşti o persoană bună! Dar televiziunea spune că practicanţii Falun Gong sunt oameni răi! Nu ştiu pe cine să cred!”

Ochii ei negri şi trişti îi dădeau aparenţa unei persoane care trecuse deja prin prea multe în viaţă.

Am simţit un junghi puternic în inimă. Mă întrebam cât de mult îndurase acest suflet de copil în timpul absenţei mele. Cât de mult suferise inima ei tânără? Cum a reacţionat atunci când învăţătorii şi prietenii ei de la şcoală o întrebaseră unde îi era mama? Ce alte chinuri a mai suportat în lipsa mea?

Mă durea s-o văd cum încearcă să aleagă pe cine să creadă între învăţătoare, mass-media, cei din jur, şi propria ei mamă.

A trebuit să îi vorbesc despre multe lucruri pe care nu le-aş discuta, în mod normal, cu un copil aşa de mic: despre Revoluţia Culturală, despre preşedintele de Partid Liu Shaoqi ucis în timpul Revoluţiei Culturale şi despre masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989. Deşi aceste evenimente au fost foarte brutale, nu exista o altă cale pentru a lupta împotriva minciunilor şi a o convinge să mă creadă şi să mă iubească din nou.

Cu câteva zile mai târziu, fiica mea a dat aprobator din cap, cu un aer ştiutor, spunându-mi ceea ce descoperise: „Se pare că oricine este la putere stârneşte câte ceva: Mao Zedong cu Revoluţia Culturală, Deng Xiaoping cu masacrul din Piaţa Tiananmen şi Jiang Zemin cu persecutarea Falun Gong.”

(10)

Când fata mea avea aproape nouă ani, am fost în pericol de a fi retrimisă într-un lagăr de muncă forţată. Nu aveam de ales decât să fug din ţară, lăsând-o în urmă pe ea, alături de tatăl său care urma sa o îngrijească. Cu un an mai târziu, fiindcă nu mă găsiseră încă, poliţia i-a luat tatăl, ducându-l într-un loc necunoscut.

La cea de-a zecea aniversare a fiicei mele, am sunat să îi urez „La mulţi ani!” dar mi-a spus:

„Nu sunt deloc fericită!”

Au început să îmi curgă lacrimi. Am întrebat-o: „Ai aflat ceva despre tatăl tău?”

„E numai vina ta! E numai vina ta!” a fost răspunsul ei.

Am rămas fără cuvinte. Cu răceală, m-a întrebat de la celălalt capăt al firului: „Mai ai să îmi spui ceva?”

Începusem să plâng de-a binelea. Ştiam că nu voise să mă rănească atât de profund şi că acelea nu erau cu adevărat cuvintele ei – trebuie să le fi auzit de la alţii. Totuşi, inima mă durea tot la fel de tare.

Mi-am reamintit de o poveste pe care o citisem cu mult timp în urmă. Era despre o autoare din fosta Uniune Sovietică ce fusese întemniţată pe nedrept. Fiica ei adolescentă îi scrisese, întrebând-o: „Mamă, te rog să îmi spui, tu eşti de vină? Sau sunt cei care te-au închis? Dacă eşti tu, o să te urăsc. Dacă sunt cei care te-au închis, o să îi urăsc pe ei.”

Mama se temea că atacarea celor de la putere i-ar pune viaţa fiicei sale în pericol, aşa că a decis cu amărăciune să îi spună fetei că vina îi aparţinea. Drept urmare, amândouă au suferit pentru tot restul vieţii lor.

Nu am intenţionat să urmez aceeaşi cale ca această autoare. Însă, şederea mea într-o ţară străină a făcut comunicarea foarte dificilă. De asemenea, telefonul de acasă, din China, era ascultat, iar scrisorile pe care le trimiteam fiicei mele erau confiscate înainte ca ea să le primească.

Îmi era foarte dificil să îi protejez inima tânără şi nevinovată de otrava minciunilor permanente ce veneau din partea maşinăriei de propagandă a ţării.

(11)

De curând, fiica mea a împlinit unsprezece ani. În vis, deseori, zburam înapoi acasă, temându-mă că ea îşi va pierde inocenţa şi inteligenţa înnăscută, rătăcindu-se. Însă, de multe ori, mă gândeam să îi trimit vorbă extraordinarei mele fiice. Asta este ceea ce voiam să îi spun: Ca să nu fii înrobită de minciuni, ca să ne întâlnim într-o atmosferă demnă, ca viitoarea ta fiică şi, apoi, propria ei fiică să nu sufere vreodată ceea ce ai suferit tu, ca mii şi mii de fete micuţe ca tine să rămână alături de mamele lor, să fie iubite şi răsfăţate, mama ta face tot ce îi stă în putere. Acesta este întunericul dinaintea zorilor!

În curând, vei putea fi martora unui fenomen uimitor – adevărul va înfrânge toate minciunile, tot ceea ce este înşelător şi fals. Brutalitatea nu poate subjuga compasiunea şi dreptatea. Zilele în care noi ne vom bucura de fericire şi voie bună sub soare vor reveni în curând.

Aceste memorii au fost scrise chiar înainte ca autoarea şi fiica ei să se reîntâlnească în Australia anului 2004. Fata este acum studentă la Universitatea din Sydney şi îi este bine.

Jennifer Zeng este autoarea cărţii „Witnessing History: One Chinese Woman’s Fight for Freedom and Falun Gong." [Martori ai Istoriei: „Lupta unei chinezoaice pentru libertate şi pentru Falun Gong," n.trad.] Înainte de a fi persecutată în China pentru credinţa ei, Zeng lucrase în calitate de cercetător şi consultant în cadrul Centrului de Dezvoltare al Consiliului de Stat. Povestea ei este descrisă în premiatul documentar „Free China,” [“China liberă," n. trad.], produs prin colaborarea dintre televiziunea New Tang Dynasty şi World2Be Productions.