Cum se pierde democraţia pe modelul broaştei fierte. Ce au în comun Georgia, Marea Britanie şi România? [INTERVIU]
Puţine poveşti m-au impresionat, de-a lungul anilor, precum povestea despre felul în care georgienii, popor mândru şi unit, şi-au pierdut democraţia, pe modelul "broaştei fierte". O alunecare treptată spre punctul de fierbere la care, odată ajuns, oricât ai ţipa, nu mai reuşeşti să sari din oala cu apă clocotindă.
Aşa descrie Paul Bell, fost jurnalist britanic - în prezent specialist în comunicare - alunecarea Georgiei spre autoritarism.
L-am cunoscut pe Paul la Turda, la masterclassul de jurnalism organizat de Fundaţia Raţiu (patronată de fiii lui Ion Raţiu). Paul, care a trăit cinci ani în Georgia, chiar în perioada în care tânăra democraţie a micuţei ţări post-sovietice se eroda tot mai grav, era realmente afectat de ce trăise acolo. Îl dureau oamenii lăsaţi în urmă - jurnalişti, activişti, profesori - care îşi pierduseră libertatea de exprimare şi ale căror vieţi sunt acum sub semnul fricii şi al precarităţii. Îl apăsau soarta şi nesiguranţa lor.
Pe măsură ce Paul povestea despre Georgia, despre cum odată ajuns la putere un partid condus de un personaj cu veleităţi autocrate, democraţia s-a dus accelerat în cap iar visele de viitor ale oamenilor au fost spulberate, m-am gândit tot mai intens la România. La ce s-a întâmplat în noiembrie 2024 la noi, la ce se întâmplă acum.
La România, în care tot mai mulţi oameni au ajuns să spună: "Dar lăsaţi extremiştii să vină la putere cu Georgescu şi lupoaicele lui cu tot, că poate aşa înţeleg şi "suveraniştii" că de oamenii ăştia e doar gargară, că n-au soluţii, şi după aceea ne revenim". Ceea ce povestea Paul despre Georgia m-a făcut să înţeleg că, odată ce aduci la putere un autocrat, e posibil să-ţi pierzi pe termen lung libertatea, şi să îi solicit un interviu.
Şi în interviul acordat redacţiei noastre, Paul evocă un punct de cotitură în istoria Georgiei - ultimele alegeri parlamentare, care au pus capăt visului georgienilor de a-şi vedea ţara mergând spre aderarea la UE. În octombrie 2024 - cu puţin înainte de alegerile parlamentare din România la care AUR a fost al doilea clasat şi de celebrul tur 1 câştigat de Călin Georgescu - alegerile din Georgia au fost câştigate zdrobitor în urma unor alegeri marcate de acuzaţii de fraudă şi manipulare a voturilor de partidul "Georgian Dream", fondat de Bidzina Ivanişvili – miliardar georgian cu avere făcută în anii 90 în... Rusia, da.
Şi spune Paul Bell aşa: "Am participat la un miting organizat de Bidzina, cu aproximativ şase luni înainte de alegerile din acel an — în care a fost foarte clar că „Georgian Dream” urma să exercite un control politic complet şi, de fapt, să îşi zdrobească adversarii politici.
Cred că este o lecţie pentru noi toţi: atunci când aceşti lideri autoritari spun că vor face ceva, mai bine îi asculţi — pentru că o fac."
Şi mi-am amintit de acel "Ce mă fac cu voi individual, nu în grup?", al lui George Simion, înainte să piardă alegerile în faţa lui Nicuşor Dan.
Am vorbit cu Paul, în interviul pe care a avut generozitatea să ni-l acorde, şi despre Brexit. Spunea el că Brexitul a însemnat pentru britanici efectiv o traumă din care nu şi-au revenit nici acum ani după el. A explicat Paul, ca britanic, că principalul motiv care i-a împins pe mulţi să voteze pentru ieşirea din UE (sigur, au fost mai multe cauze, un cumul de factori) a fost dorinţa de a pedepsi guvernul. Acum regretă, dar trauma dezbinării produse în societate, familii, între prieteni, e atât de puternică încât e prematur ca la nivel naţional să se poarte o discuţie raţională despre drumul ţării.
Şi m-am gândit că aceeaşi dorinţă de a pedepsi clasa politică îi macină şi pe mulţi români, pe unii împingându-i spre candidaţi care fac, cu agendă sau din oportunism, agenda Rusiei.
Aşa că vă invit să citiţi povestea declinului Georgiei şi al Brexitului de la cineva care le-a trăit pe amândouă. Deşi Georgia şi Marea Britanie sunt departe pe hartă una de alta, deşi cele două ţări au istorii şi regimuri politice atât de diferite, pierderea democraţiei în Georgia şi Brexitul au un numitor comun: Rusia. Aceeaşi Rusie care a interferat şi în alegerile noastre, aceeaşi Rusie care încearcă să îi învrăjbească pe români unul contra altuia, să îi învrăjbească contra UE, să îi facă să nu mai creadă în autorităţi, în cei ce gândesc diferit, aceeaşi Rusie care dezbină şi cucereşte.
L-am întrebat pe Paul şi care crede el că ar fi soluţia pentru că şi la noi există oameni care vor să pedepsească guvernul - şi mi-a răspuns că unul din cele mai importante lucuri este să nu îi etichetezi pe cei căzuţi victimă a populismului, pe cei ce vor RoExit, drept proşti - şi este exact ceea ce face o parte semnificativă din bula pro-europeană. Or tot ce obţii e alienarea. Şi traume, precum cele ale britanicilor care, deşi au o tradiţie a democraţiei chiar reală şi îndelungată, încă nu şi-au revenit după Brexit. Şi, spune Paul, nici nu se ştie când îşi vor reveni.
Şi încă ceva ce merită punctat înainte de a reda interviul este că unul din primele "simptome" în Georgia că democraţia este în pericol a fost faptul că Justiţia devenise o forţă în sine dar nu în sensul de justiţie independentă, ci ca un grup de judecători interesaţi de propriile beneficii, care acţionează în interes propriu şi îşi consolidează propriile poziţii, colaborând cu guvernul aflat la putere.
Sună cunoscut?
Reporter: Paul, ai ajuns în Georgia în 2019, an în care s-a încercat o reformă electorală, repinsă de Parlament iar protestele din societatea civilă au fost reprimate brutal. La ce ai asistat în cei cinci ani cât ai trăit acolo? Cum s-a erodat democraţia în Georgia?
Paul Bell: Ştii, totul a fost gradual. A fost, mi s-a părut puţin că, ştii, povestea cu broasca în apă fierbinte. Ştii, dacă o arunci în apă clocotită, va sări imediat afară. Dacă o laşi acolo şi încălzeşti apa treptat, ea rămâne. Şi asta cred că este, într-un fel, ceea ce am observat în această perioadă de cinci ani în care am stat acolo.
Evident, unele lucruri importante se întâmplaseră deja în Georgia înainte de sosirea mea. Şi dacă mă gândesc la, ştii, care au fost factorii principali, dacă vrei, care au împins Georgia pe drumul către autocraţie, cred că, în primul rând, trebuie să recunoşti că Georgia, la fel ca alte ţări ale Europei de Est, ieşise din decenii, în cazul Georgiei chiar secole, de dominaţie rusă. Iar asta creează obiceiuri şi culturi ale autorităţii care sunt foarte greu de înlăturat. Deci cred că ne-am fi putut aştepta oricând ca Georgia, ca democraţie tânără, să aibă dificultăţi.
Pentru că pur şi simplu nu există încă o înţelegere solidă a ceea ce înseamnă democraţia. Oamenii învaţă din mers şi în grabă.
Lucrurile importante pe care le-aş evidenţia înainte de sosirea mea au fost, în primul rând, o justiţie care a devenit o forţă în sine. Nu o justiţie independentă, aşa cum ne place să credem că ar trebui să fie, ci ceea ce este cunoscut în Georgia ca un grup de judecători interesaţi de propriile beneficii, care acţionează în interes propriu şi îşi consolidează propriile poziţii, colaborând cu guvernul aflat la putere. Iniţial au contestat „Georgian Dream” (Visul Georgian, partidul la putere în Georgia n.r.) dar apoi s-au aliniat. Acest lucru a început să se întâmple destul de repede.
„Georgian Dream” a venit la putere în 2012. Următoarea schimbare majoră a fost patru ani mai târziu, când atribuţiile preşedintelui au fost modificate semnificativ. Au fost reduse considerabil.
Preşedintele a devenit, în esenţă, o figură ceremonială mai degrabă decât un arbitru constituţional al puterii. De fapt, puterile sale au fost transferate Parlamentului. Iar în Parlament exista deja o majoritate solidă „Georgian Dream”, partid creat de singurul miliardar al Georgiei de atunci, Bidzina Ivanişvili.
Treptat, acel partid şi-a extins puterea, dar într-un mod gradual, „moale”. Cred că începutul schimbării a devenit vizibil când am ajuns eu şi după aceea, odată cu alegerile din 2020. Problema majoră mi s-a părut atunci că opoziţia era complet fragmentată şi nu a reuşit niciodată să lanseze o provocare credibilă la adresa „Georgian Dream”.
Dar, patru ani mai târziu, după aproape 12 ani de guvernare ai „Georgian Dream”, îmi amintesc — am participat la un miting organizat de Bidzina, cu aproximativ şase luni înainte de alegerile din acel an — în care a fost foarte clar că „Georgian Dream” urma să exercite un control politic complet şi, de fapt, să îşi zdrobească adversarii politici. Şi exact asta a făcut.
Cred că este o lecţie pentru noi toţi: atunci când aceşti lideri autoritari spun că vor face ceva, mai bine îi asculţi — pentru că o fac.
Pentru că şi-au dus planurile până la capăt, iar după alegerile din 2024 s-au întâmplat, desigur, două lucruri. Primul a fost o tăcere apăsătoare. Îmi amintesc că acele alegeri au avut loc în octombrie 2024.
A urmat o tăcere apăsătoare timp de o lună. Rezultatele au fost anunţate. Şi, încă o dată, a fost o victorie clară a „Georgian Dream”.
În acel timp, a devenit clar că a existat o mare cantitate de manipulare a votului şi fraudă. De asemenea, era clar că, deşi există multă indignare din partea societăţii civile, a delegaţiilor europene etc., în realitate nu avea să se întâmple nimic. Guvernul, cu siguranţă, nu urma să investigheze. Şi totuşi, un fel de uluire a cuprins ţara. Oamenii erau şocaţi. Nu erau foarte siguri cum să reacţioneze.
Cred că, poate, se amăgiseră că lucrurile vor sta altfel. Eu, înainte de alegeri, am considerat că, indiferent de sondajele de opinie, „Georgian Dream” nu va pierde niciodată aceste alegeri, deoarece miza era mult prea mare pentru grupul de putere care controlează ţara. Aşa că, într-un fel sau altul, aveau să se asigure că obţin rezultatul dorit.
De asemenea, pregătiseră populaţia pentru această victorie probabilă. Acum, nu a fost un fel de victorie în stil Putin din primii ani, ştii, când obţinea 90% din voturi etc. Nu a semănat cu o alegere din Kazahstan sau ceva de genul, unde candidatul prezidenţial favorit ia 99% din voturi.
Nu. Totul a fost atent regizat astfel încât să pară un rezultat legitim. Aşadar, înainte de alegeri, „Georgian Dream” pregătea populaţia prin declaraţii în mass-media, spunând: „Da, vom obţine cel puţin 62-63% din voturi.” Apoi au lăsat rezultatul real să fie puţin mai mic, astfel încât să pară în continuare credibili.
Dar era exact majoritatea de care aveau nevoie pentru a părea legitimi. Au obţinut-o prin fraudă. De acolo, au mers mai departe şi au adoptat toate măsurile necesare pentru a controla societatea civilă, partidele politice şi pentru a se asigura că nimeni nu poate funcţiona fără aprobarea lor.
Asta fie prin tăierea finanţării, fie prin amenzi şi încarcerarea politicienilor pe care îi considerau vinovaţi de rezistenţă sau disidenţă.
Evenimentul major imediat după alegeri, desigur, o lună mai târziu, când ţara a izbucnit într-o oarecare furie — deşi acea furie nu a dus la nimic — a fost anunţul „Georgian Dream” că suspendă procesul de aderare la Uniunea Europeană. Probabil vă amintiţi că, cu câţiva ani înainte, Ucraina, Moldova şi Georgia fuseseră acceptate ca state candidate. Şi o mare bucurie a fost întâmpinată în Georgia, deoarece georgienii se consideră, la fel cum românii se consideră, în mod fundamental europeni.
Şi acest vis a fost pur şi simplu spulberat, ceea ce a provocat o răsturnare majoră, iar timp de luni au existat proteste, însă nu au dus la nimic. Şi astfel ne aflăm în Georgia pe această pantă alunecoasă către autocraţie.
Reporter: Aş dori să vă întreb: pe 30 decembrie 2023, la două săptămâni după ce Georgia a primit statutul de candidat la Uniunea Europeană, partidul de guvernământ, „Georgian Dream”, pe care l-aţi menţionat, l-a ales pe fondatorul său, Ivanişvili, care se retrăsese, ca preşedinte onorific. Acest lucru a marcat o revenire surprinzătoare în politică a lui Ivanişvili, un om care şi-a făcut averea în Rusia. Corectaţi-mă, vă rog, dacă greşesc. De ce a revenit, în opinia dumneavoastră? Juca el jocul ruşilor? Face parte dintr-un plan al Rusiei?
Paul Bell: Nu mă îndoiesc că are legături semnificative cu Rusia. Să colaborezi cu Rusia, dacă eşti politician georgian, este evident un drum periculos, deoarece georgienii nu-i simpatizează deloc pe ruşi.
Şi de ce ar exista? Ruşii i-au dominat timp de 200 de ani. De fapt, peste 250 de ani. Există, aşadar, o mare nelinişte faţă de Rusia în Georgia. NU doar nelinişte, este practic antipatie. Veţi observa, de exemplu, la un număr tot mai mic de tineri care învaţă rusa, care a fost absolut a doua limbă. De fapt, o limbă co-echivalentă cu georgiana până în 1990. Acum acest lucru s-a schimbat. Oamenii nu mai vorbesc rusă.
Mulţi din ţară înţeleg că Rusia va rămâne mereu o realitate geopolitică. Este inevitabilă. Dar nu există dorinţa de a fi mai aproape decât au fost.
Şi, în mod clar, există o orientare către Uniunea Europeană şi către NATO, ca bastioane împotrivă unei forme de neo-colonialism sau neo-imperialism pe care Rusia ar încerca în mod natural să o impună Georgiei, aşa cum a încercat în alte state din regiune în ultimii ani.
Deci aceste legături…
Reporter: Dar în opinia dumneavoastră, ce rol a jucat Rusia în erodarea democraţiei în Georgia?
Paul Bell: Ei bine, cred că este clar că, în primul rând, au facilitat dezvoltarea unor naraţiuni care se opun integrării europene. „Georgian Dream” a adoptat în mare măsură naraţiunile ruseşti despre un Occident corupt, lipsit de religie, în timp ce Georgia ar fi un bastion al civilizaţiei creştine. Au existat şi teme legate, de exemplu, de homofobie.
Au dus, în esenţă, acele războaie culturale pe care Rusia le-a purtat în Europa şi chiar în interiorul propriei populaţii. Acesta a fost un instrument foarte influent.
Un alt aspect este cel economic, iar aici există o poveste mult mai profundă decât pot eu reda pe scurt. Dar, evident, există un grad ridicat de dependenţă de Rusia pentru alimente, energie şi alte tipuri de importuri. În acelaşi timp, Rusia este o piaţă importantă pentru bunurile georgiene.
Cred că am ajuns dincolo de punctul în care Rusia ar mai avea nevoie să invadeze Georgia din nou pentru a-şi exercita controlul. Îl poate exercita prin dolari şi ruble, prin investiţii în sectoare strategice ale economiei, creând un tip de dependenţă. Ei doresc ca Georgia să fie mai dependentă decât ar fi fost dacă s-ar fi apropiat de Europa.
Această erodarea a democraţiei din Georgia a fost un proces gradual. Nu s-a întâmplat peste noapte.
Reporter: În opinia dumneavoastră, cum ajung oamenii să accepte sau să normalizeze pierderea treptată a libertăţii? Pentru că au existat mai multe etape ale pierderii democraţiei în Georgia.
Paul Bell: Ştii, Loredana, am reflectat mult la această întrebare şi nu există un răspuns simplu. Cred că Georgia, ca societate, este o naţiune mică. Naţiunile mici au vulnerabilităţi şi sensibilităţi particulare, mai ales în ceea ce priveşte cultura lor. Iar „Georgian Dream” a exploatat aceste temeri şi frici în rândul unei mari părţi a populaţiei, în special în zonele rurale, dincolo de capitala Tbilisi.
A fost un proces gradual, fără îndoială. Dar acest proces s-a accelerat odată cu suprimarea dezbaterii politice active. Aceasta a fost împinsă înapoi la nivelul la care era cândva în Uniunea Sovietică, unde orice se putea discuta la masa din bucătărie, dar nu mai era sigur sau confortabil să fie discutat pe stradă.
Astfel, disidenţa publică şi dezbaterea au fost scoase treptat din spaţiul public şi mutate în spaţii private, ceea ce a pus un fel de capac discuţiilor publice. Acesta este exact tipul de mediu informaţional dorit.
A apărut o acceptare tot mai mare a naraţiunilor guvernului despre viitorul ţării şi performanţa sa economică etc. Dar cred că acest proces s-a accelerat din cauza măsurilor luate de guvern.
Reporter: Din experienţa ta, pentru ca o democraţie să eşueze sau să fie în pericol, este presa cea care cedează prima, sistemul judiciar, modul în care oamenii comunică între ei sau toate acestea la un loc?
Paul Bell: Evident, este o combinaţie de factori. Restricţiile asupra presei au devenit din ce în ce mai importante. Rolul instituţiilor este întotdeauna esenţial.
Dacă ai instituţii slabe, dominate de putere, avere şi elite interesate doar de propria ascensiune şi auto-conservare, iar societatea nu abordează aceste slăbiciuni, atunci aici se ajunge. Este o pantă alunecoasă, dar rezultatul este combinaţia tuturor acestor factori.
Încă mai am multe lucruri de reflectat şi de învăţat în privinţa relaţiei dintre cultură şi politică, dar pot spune că Georgia a fost, pentru mine, cel mai important laborator observat.
Prin contrast, cred că acum ar trebui să privim spre Ungaria şi să vedem că sistemul electoral nu a fost la fel de deschis ca în Georgia la manipulare, fraudă şi toate formele de intimidare politică ce au fost practicate în Georgia. Acestea nu au existat neapărat în aceeaşi măsură în Ungaria.
De asemenea, este clar că, pe o perioadă mai lungă în Ungaria — câţiva ani, de fapt — s-a făcut o muncă foarte importantă de către activişti ai societăţii civile pentru a crea ceea ce se numesc „insule TISZA”, în număr de 2.500 în întreaga ţară.
Ceea ce s-a întâmplat în aceste insule TISZA a fost că oamenii s-au putut aduna în jurul problemelor locale, au găsit soluţii la problemele care îi afectau zilnic, iar acestea au devenit şi mijloace prin care oamenii au început să comunice idei diferite despre modul în care doresc să fie guvernaţi. În cele din urmă, Peter Magyar a reuşit să capitalizeze acest lucru şi prin vizitele sale prin ţară în acea perioadă, a reuşit să se conecteze la munca acelor 2.500 de insule care se formaseră în sate. Este o muncă cu adevărat incredibilă.
Georgia a pierdut foarte mult din acest aspect. Munca de organizare a partidelor politice în mediul rural a eşuat în mare măsură şi cred că acest lucru e şi din cauza faptului că nu au avut bani pentru asta etc. Dar, în realitate, depinde de o comunitate de voluntari care să lucreze la nivel local pentru a preveni erodarea normelor democratice şi pentru a încuraja continuarea sau dezvoltarea unei dezbateri mai libere despre viitorul pe care oamenii îl doresc pentru ţara lor.
Reporter: Paul, un sondaj realizat în România acum doi ani arăta că 41% dintre tinerii între 18 şi 34 de ani cred că un regim totalitar ar fi bun pentru România. Ai trăit în Georgia. Nu mai eşti acolo, dar ştiu că ai prieteni, cunoştinţe care încă locuiesc acolo şi trăiesc pe pielea lor, ca să spun aşa, consecinţele unui regim totalitar. Ce înseamnă să trăieşti într-un regim totalitar? Ce îţi spun prietenii rămaşi în Georgia despre viaţa de zi cu zi?
Paul Bell: Este mizerabilă şi vor să plece. Punct. Din ce în ce mai mulţi georgieni, dacă pot, îşi fac bagajele.
Cei pe care îi cunosc şi care rămân trăiesc într-o incertitudine constantă. Ai suficienţi bani ca să ajungi la sfârşitul acestei săptămâni, cu atât mai puţin la lună viitoare? Viaţa este permanent nesigură.
Nu există spaţiu politic pentru discuţie. Nu există spaţiu economic pentru creştere şi dezvoltare personală. Iar în plan social, polarizarea creează rupturi între oameni.
Chiar şi într-o societate atât de unită cum este Georgia politica a creat diviziuni foarte dureroase într-o societate mică şi intimă.
Asta este ceea ce se simte. Iar ceea ce le-aş spune celor 41% dintre tineri care cred că aceasta este cumva o idee bună pentru România este să fie foarte atenţi ce îşi doresc, pentru că nu au nicio idee despre ce e vorba!
La ce reacţionează, de fapt? Reacţionează la dificultăţi şi, într-un anumit sens, la eşecul până în acest punct al economiei de a le oferi certitudinile şi speranţele pe care le doriţi în mod firesc. Este un fenomen global. Da.
România nu este absolut deloc o excepţie aici. Problema apare atunci când luaţi decizia greşită cu privire la ceea ce ar trebui să fie „leacul”. Credeţi că un guvern totalitar va înlătura haosul aparent din sistemul vostru politic, dând vina pe acest haos pentru stagnarea economică.
Da, poate există o legătură între ele, dar nu o veţi rezolva decât dacă vă implicaţi în ea. Iar ideea centrală a totalitarismului este că nu vă implică în sistemul politic. Vă exclude. Vă ia puterea. Vă reduce capacitatea de a influenţa în mod real direcţia politicii şi scade şansele de a obţine rezultatele pe care vi le doriţi. Deci trebuie să fiţi foarte atenţi la o astfel de tendinţă. Este foarte periculoasă.
Reporter: Paul, privind experienţa Georgiei, ce semnale de avertizare ar trebui să recunoască societăţi precum România pentru a evita o derivă similară?
Paul Bell: Evident, erodarea statului de drept, independenţa justiţiei. De îndată ce aceste lucruri încep să se întâmple, începeţi să alunecaţi.
Statul de drept este şi un lucru cultural, nu este doar un set de legi. Este vorba despre respectul reciproc între indivizi şi responsabilităţile pe care le au unii faţă de ceilalţi.
Este vorba despre obligaţiile statului faţă de tine şi obligaţiile tale faţă de stat, pentru că există o reciprocitate. Când această reciprocitate începe să se destrame, când simţi că este mai bine să „fentezi” legea pentru că o percepi ca fiind opresivă, că se aplică altora, dar nu ţie, atunci eşti pe o pantă alunecoasă.
Respectul pentru lege şi pentru statul de drept este esenţial. Nu este ceva ce poate fi doar impus. Trebuie să fie cultivat. Acesta este un lucru care începe în şcoli, care începe în familie. Democraţia este un comportament viu, practicat în fiecare zi.
Nu este o chestiune de a merge la urne o dată la cinci ani şi de a introduce buletinul de vot în urnă. Asta este doar un act legal, mecanic. Democraţia funcţionează doar atunci când este animată de un spirit al comportamentului democratic, acel spirit al responsabilităţii reciproce, al respectului faţă de lege, al dorinţei de a găsi compromisuri, pentru că adesea compromisurile sunt necesare pentru a ajunge la rezultate care funcţionează pentru cât mai mulţi oameni.
Acestea sunt obiceiuri pe care trebuie să le înveţi, nu? Şi mai ales într-o democraţie relativ tânără, cum este România. Aş spune deci că trebuie să urmăriţi aceste semne. Când lucrurile merg prost, este momentul în care aceste valori încep să se erodeze.
Şi cred că poate asta începeţi să vedeţi în România. (...)
Trebuie să privim mai larg, la nivelul Europei, şi să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu încrederea în instituţii şi chiar în democraţie însăşi. Este, cred, o consecinţă semnificativă a eşecurilor sistemului nostru liberal capitalist. Cetăţenii au continuat să ceară tot mai mult de la guvernele lor, iar în acelaşi timp productivitatea a avut de suferit. Producţia industrială a fost mutată spre est. Economiile nu cresc în acelaşi ritm cu aşteptările cetăţenilor.
În acest context vedem această alienare tot mai mare între guverne şi cetăţeni. Cetăţeni chiar şi din democraţii relativ sănătoase se retrag de bunăvoie din spaţiul public. În acelaşi timp, încep să caute soluţii mai radicale.
În Franţa, de exemplu, aproximativ o treime din electorat este dispusă să voteze o opţiune de extremă dreapta. Există partide socialiste care nu vor să renunţe la beneficiile foarte generoase acordate de-a lungul anilor muncitorilor francezi, într-o perioadă în care economia poate funcţiona mai bine.
La un moment dat, societatea trebuie să se privească sincer în oglindă şi să fie onestă cu privire la ceea ce îşi poate permite cu adevărat. (...) Guvernele vor fi nevoite să ia decizii nepopulare. Dezbaterea dintre „tunuri şi unt” (apărare şi cheltuieli sociale) este acum foarte importantă. Europa va trebui să cheltuie mai mult pe apărare, ceea ce înseamnă mai puţin pentru programele sociale.
Cetăţenii reacţionează împotrivă, dar nu sunt încă conştienţi de riscurile mai largi care se apropie de Europa. Nu trebuie decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă în Ucraina şi în Statele Unite pentru a vedea cum aceste ameninţări se acumulează în jurul Europei. România nu este o excepţie.
Este afectată de aceleaşi presiuni. Dar oamenii au nevoie, probabil, de o discuţie foarte serioasă cu ei înşişi. Problema politicienilor este că este extrem de dificil să spui adevărul. Nu este popular.
Reporter: La Turda, unde ne-am întâlnit, am vorbit despre Brexit. Îmi amintesc că mi-ai spus că mulţi britanici regretă acum decizia de a părăsi Uniunea Europeană şi că perioada premergătoare a fost o traumă pentru britanici.
Poţi explica de ce a fost o traumă şi cum s-a ajuns ca oamenii să voteze ceva ce ulterior au regretat, cu consecinţe atât de dificile pentru toată lumea?
Paul Bell: Ei bine, să începem cu a doua întrebare. De ce au votat pentru Brexit? Timp de ani de zile, electoratul britanic a fost expus unei naraţiuni despre „Bruxelles-ul care se amestecă”. Bruxelles-ul ar interveni în tot felul de lucruri care pur şi simplu îi iritau pe britanici.
Deci, toată această cultură a apărut treptat, această idee că Marea Britanie îşi pierde suveranitatea. În realitate, însă, Marea Britanie obţinuse şi câştiguri foarte importante.
Marea Britanie a avut câştiguri semnificative ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, dar aceste câştiguri au un impact emoţional mult mai mic decât discuţiile despre dacă bananele ar trebui să aibă o anumită lungime sau alta, dacă un ingredient ar trebui inclus sau nu într-un aliment, cum ar trebui gestionate pesticidele sau alte astfel de teme. Nu sunt poveşti „spectaculoase”.
În cele din urmă, cred că ce s-a întâmplat este că oamenii au votat pentru Brexit în 2016. Au făcut-o, da, pentru că există această naraţiune că Bruxelles-ul interferează, dar cred că, de fapt, erau mai degrabă nemulţumiţi de faptul că propria lor poziţie în Marea Britanie se slăbise şi, ca urmare, indicau probleme precum imigraţia ca factor care duce la schimbarea cartierelor, creşterea preţurilor locuinţelor şi alte probleme adesea puse pe seama imigranţilor.
Aşadar, în Marea Britanie se produceau schimbări pe care mulţi oameni le-au perceput ca fiind greu de acceptat. Nu au realizat însă beneficiile asociate acestor schimbări şi au votat pentru Brexit ca o formă de a sancţiona guvernul de la acel moment.
Oamenilor li s-au promis, de exemplu, mai mulţi bani pentru sistemul de sănătate. Ei bine, acei bani nu s-au materializat niciodată cu adevărat. Li s-a indus teama unui val potenţial de imigraţie. S-a spus, de exemplu, că Turcia urmează să intre în Uniunea Europeană şi că acest lucru ar lăsa 80 de milioane de oameni liberi să emigreze în Regatul Unit.
Asta a fost complet fals. A existat şi o cantitate semnificativă de bani din Rusia injectaţi în dezbatere şi aceştia au avut cu siguranţă o influentă asupra rezultatului. A fost un vot foarte strâns: 48 la 52.
52% au spus „da, vrem să ieşim”. Şi când ai un subiect de o asemenea amploare şi o populaţie aproape egal divizată, este firesc să apară un grad mare de traumă. Atât de mare încât nici acum nu am depăşit-o.
Între timp, dovezile s-au acumulat că problemele noastre legate de imigraţie s-au agravat după ieşirea din Uniunea Europeană şi că economia noastră, în ansamblu, este cu aproximativ 4% mai mică decât ar fi fost dacă am fi rămas în UE. Acele 4 procente reprezintă o sumă foarte mare de bani, iar aceşti bani ar fi generat, la rândul lor, venituri fiscale semnificative, care acum nu mai sunt disponibile guvernului britanic, punând presiune suplimentară pe capacitatea acestuia de a finanţa serviciile publice.
Aşadar, efectele au fost profunde, iar trauma înseamnă că ne vor mai trebui ani până vom putea purta o discuţie raţională despre viitorul nostru în Europa. Guvernul încearcă să se apropie din nou de Europa şi să creeze noi aranjamente care să compenseze ceea ce s-a pierdut prin Brexit, dar nu va fi niciodată suficient. În cele din urmă, va trebui să ne punem din nou acea întrebare, dar deocamdată aşteptăm, dacă vrei, ca şocul să se diminueze. A fost însă un şoc profund.
Reporter: Paul, înainte de a încheia, aş vrea să te mai întreb ceva. Rusia a jucat un rol semnificativ în Brexit şi, de asemenea, în erodarea democraţiei în Georgia. În România suntem sub atac. Suntem într-un război hibrid. Auzim politicieni vorbind împotriva Uniunii Europene, unii vorbind chiar despre RoExit. Pe de altă parte, tot mai mulţi români vor să „pedepsească” guvernul. Iar dorinţa de a sancţiona Guvernul a fost, spuneai tu, forţa motrice în cazul britanicilor. Instigaţi de politicieni, oamenii vor să pedepsească guvernul, iar unii văd Rusia ca pe o soluţie.
Aşadar, din experienţa ta cu regresul democratic din Georgia şi cu Brexit-ul, ce pot face oamenii obişnuiţi, societatea civilă, pentru a evita pierderea democraţiei?
Paul Bell: Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le evitaţi este să etichetaţi oamenii care spun că ar trebui să ieşim din Uniunea Europeană drept „proşti”. Asta este, în sine, o greşeală. Îi alienaţi pe oamenii cu care trebuie să încercaţi să ajungeţi la un consens mai larg asupra problemelor reale.
Trebuie să vă îndepărtaţi de acest cadru de „război cultural”. Nu poţi lupta pe acest teren.
Cred că aceasta este una dintre lecţiile importante care reies din Ungaria. La fel, dacă ne uităm la America şi la ce ar trebui să se schimbe acolo, dacă va exista o corecţie a experimentului democratic după perioada Trump, şi ei vor trebui să înveţe aceeaşi lecţie.
Deci trebuie să fiţi foarte atenţi cum vă adresaţi concetăţenilor care au idei diferite de ale voastre. Este, într-un fel, o discuţie avansată despre psihologia comunicării. Trebuie să găsiţi o modalitate de a calma dezbaterea, pentru că este foarte greu să ai o discuţie raţională într-un climat emoţional intens.
Iar cei care vor să ridice temperatură o fac tocmai pentru a face dialogul mai dificil şi pentru a amplifica emoţiile şi furia, lucruri care pot împinge România spre greşeli.
Trebuie să găsiţi o modalitate de a domoli lucrurile, de a le calma, de a „vă răcori”, ca să spun aşa, dar asta cere multă energie la nivel de bază. Şi cred că, din nou, aş spune: uitaţi-vă la ce s-a întâmplat în Ungaria. La modul în care oamenii s-au implicat la nivel local în probleme care contează pentru viaţa lor de zi cu zi.
