Oare copiii cu amintiri din vieţi anterioare inventează?

Mai mulţi cercetători au investigat amănunţit cazuri de copii care au relatat amintiri din vieţi anterioare. În multe dintre ele, s-a putut verifica dacă detaliile date de copil corespundeau cu viaţa unei persoane decedate, acestea corespunzând uneori cu o acurateţe surprinzătoare. În alte cazuri, detaliile au fost mai greu de verificat.

Chiar şi în cele mai convingătoare cazuri, unii vor găsi un sâmbure de îndoială. Este posibil ca părinţii să-şi fi influenţat copiii, uşor de influenţat de altfel, prin intermediul întrebărilor? Ar fi putut copiii să fi auzit informaţii fără ştirea părinţilor lor, pe care să le fi repetat? Ar fi putut o imaginaţie hiperactivă sau dorinţa de atenţie să fi alimentat discuţiile despre o viaţă anterioară? Poate că probabilitatea poate explica modul în care "amintirile" se potrivesc cu persoane sau evenimente reale sau poate că acestea sunt doar presupuneri norocoase.

Psihologia

Psihologul Erlendur Haraldsson, profesor emerit la Universitatea Islandei din Reykjavik, a studiat 30 de copii din Liban care vorbiseră în mod persistent despre amintiri din vieţi anterioare, comparându-i pe aceşti copii cu un grup format din alţi 30 de copii. Dr. Haraldsson s-a întrebat dacă copiii care se asociază atât de puternic cu faptul că au fost o altă persoană (încarnarea lor dintr-o viaţă anterioară) sunt asemănători din punct de vedere psihologic cu persoanele cu personalităţi multiple.

El i-a testat pe copii pentru a vedea dacă erau mai predispuşi decât colegii lor să aibă tendinţe disociative. Spre exemplu. Dr. Haraldsson a explicat în lucrarea sa, "Copii care vorbesc despre experienţe dintr-o viaţă anterioară: Există vreo explicaţie psihologică?", publicată de Societatea Britanică de Psihologie în 2003: "Conceptul de disociere a fost folosit pentru a descrie o varietate de procese psihologice, de la cele care sunt perfect normale, cum ar fi atenţia divizată şi visarea cu ochii deschişi, până la apariţia unor personalităţi multiple la aceeaşi persoană, cu o conştientizare limitată sau fără conştientizare reciprocă".

El a constatat că copiii cu presupuse amintiri din vieţile anterioare "au obţinut scoruri mai mari vizavi de visare cu ochii deschişi, căutarea atenţiei şi disociere, dar nu şi pentru izolare socială şi sugestibilitate". Cu toate acestea, el a constatat "că nivelul de disociere a fost mult mai mic decât în cazurile de personalitate multiplă, nefiind relevant din punct de vedere clinic".

În aceeaşi lucrare, el a făcut referire la studiul pe care l-a realizat în Sri Lanka unde a constatat că copiii de acolo care vorbeau despre vieţile anterioare visau cu ochii deschişi mai mult decât colegii lor, dar nu a existat niciun indiciu că ar fi fost mai predispuşi să fabrice experienţe imaginare. Nici nu s-a constatat că erau mai influenţabili. Într-unul dintre studiile sale din Sri Lanka, a constatat că aceşti copii aveau un vocabular mai amplu, că obţineau rezultate mai bune la un scurt test de inteligenţă şi că aveau performanţe şcolare mai bune decât colegii lor.

Haraldsson l-a citat pe Dr. Ian Stevenson, cunoscut pentru studiile sale sistematice, începând cu anii 1960, a mii de cazuri în care copiii au relatat amintiri din vieţi trecute. Stevenson a urmărit mulţi dintre copii şi a constatat că aproape toţi şi-au ocupat locul potrivit în societate când au ajuns adulţi, neprezentând diferenţe psihologice deosebite faţă de colegii lor. Doar unul dintre copiii pe care Stevenson i-a urmărit a devenit schizofrenic la vârsta adultă.

Care este adevărul?

Psihologii, precum Haraldsson şi Stevenson, au depus eforturi pentru a detecta orice influenţă psihologică care ar putea pune sub semnul întrebării presupusele amintiri.

În 1975, „The Journal of the American Medical Association” [n.tr. „Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane”], scria despre Stevenson: "În ceea ce priveşte reîncarnarea, el a colectat cu minuţiozitate şi detaşare o serie detaliată de cazuri din India, cazuri în care dovezile sunt greu de explicat prin intermediul altor motive. (...) El a consemnat o mare cantitate de date care nu poate fi ignorată."

În 1994, Haraldsson a publicat o lucrare intitulată „Studii replicate ale unor cazuri sugestive de reîncarnare, realizate de trei investigatori independenţi”, în Journal of the American Society for Psychical Research [n.tr. „Jurnalul Societăţii Americane de Cercetare Psihică”], în care a prezentat studii care au replicat munca lui Stevenson.

El a rezumat arătând că: "Până în prezent, Jürgen Keil a studiat 60 de cazuri în Birmania, Tailanda şi Turcia; Erlendur Haraldsson 25 de cazuri în Sri Lanka; şi Antonia Mills 38 de cazuri în nordul Indiei. (...) În 80% din cele 123 de cazuri, a fost identificată persoana decedată care aparent corespundea cu unele sau cu toate afirmaţiile copilului. (...) Dintre cele 99 de cazuri rezolvate, persoana cu privire la care copilul pretindea că a fost era necunoscută familiei copilului în 51% [n.tr. din cazuri], cunoscută în 33% şi înrudită în 16%. Din eşantionul combinat de 123 de cazuri, doar unul dintre cazuri [studiat de Mills] părea să se afle la graniţa dintre o farsă comisă în mod conştient şi autoamăgire."

Lucrarea a inclus câteva exemple în care amintirile copilului au putut fi verificate. Unul dintre aceste cazuri a fost cel al lui Engin Sungur, născut în decembrie 1980 la maternitatea din Antakya, Hatay, Turcia.

Un băiat din Turcia

În copilărie, Sungur a mers într-o călătorie în afara satului natal, Tavla, împreună cu familia. În timpul călătoriei, a arătat spre un sat pe lângă care treceau, numit Hancagiz, şi a spus că el a locuit acolo. A spus că numele său era Naif Cicek şi că a plecat la Ankara înainte de a muri.

Existase într-adevăr un Naif Cicek care murise în acel sat cu un an înainte de naşterea lui Sungur, dar familia lui Sungur nu avea să afle asta decât peste ceva timp. Familia lui Sungur nu a dat curs imediat cererilor sale de a vizita satul din viaţa sa trecută.

La o dată ulterioară, când fiica lui Cicek se afla în satul lui Sungur, Tavla, înainte ca Sungur şi familia lui Cicek să se fi întâlnit vreodată, Sungur s-a apropiat de ea şi i-a spus: "Eu sunt tatăl tău".

În cele din urmă, mama lui Sungur l-a dus pe acesta la Hancagiz pentru a se întâlni cu familia lui Cicek. Băiatul a identificat corect mai mulţi membri ai familiei, inclusiv pe văduva lui Cicek. El le-a arătat o lampă cu ulei din casa lui Cicek şi a relatat că a făcut-o el însuşi. A spus că fiul său l-a lovit odată cu camionul în timp ce dădea cu spatele.

Toate afirmaţiile făcute de Sungur erau corecte, toate se potriveau cu detaliile din viaţa lui Cicek. Alte câteva afirmaţii pe care le-a făcut nu au putut fi verificate, dar niciuna dintre afirmaţiile sale nu a fost incorectă.

Dr. Jim Tucker, succesorul lui Stevenson în studiile despre reîncarnare de la Universitatea din Virginia, a relatat cazuri similare în care detaliile amintirilor din vieţile anterioare ale unor copii au putut fi verificate, în cartea sa „Întoarcerea la viaţă: Cazuri extraordinare de copii care îşi amintesc vieţi anterioare”. Dar, a precizat el, în ceea ce priveşte cazurile care nu pot fi verificate: "cel puţin, ele ridică întrebarea ce ar putea să-i facă pe copiii mici să creadă că îşi amintesc evenimentele pe care unii dintre aceşti copii le relatează".

O fetiţă din Canada

Dr. Tucker a dat câteva exemple, dintre care unul a implicat o fetiţă din Canada care părea să-şi amintească că era o doamnă în vârstă.

Tatăl fetei nu era interesat de hochei. De fapt, evita să se uite la acest sport sau să vorbească despre el, deoarece nu avea amintiri plăcute legate de el pentru ca tatăl lui fusese pasionat de hochei, iar lipsa lui de interes pentru acest sport le afectase negativ relaţia.

La vârsta de 3 ani, fetiţa sa, Hannah, şi-a întrebat tatăl de ce fiul ei nu mai venea să o ducă la meciurile de hochei. Când tatăl a întrebat-o când făcuse fiul ei acest lucru, Hannah a răspuns: "Ştii, tati, când eram bătrână".

A vorbit din nou despre fiul ei şi după aceea, dând detalii privind maşina de culoare albă şi ruginită pe care o conducea acesta şi jacheta lui de piele.

Legat de cazul fetiţei, Dr. Tucker se întreabă: "Chiar dacă declaraţiile copilului nu pot fi verificate în acest caz, mi se pare destul de frapant. Ce ar fi putut determina un copil de 3 ani, mai ales unul a cărui familie nici măcar nu iubea hocheiul, să-şi imagineze că a fost o femeie în vârstă care dorea ca fiul ei să o ducă la meciuri de hochei?".