O lecţie de demnitate: rezistenţa armată anticomunistă
Grupurile de partizani care s-au opus comunismului au fost excepţia care ne arată că nu toţi românii au fost paralizaţi de frică şi pasivitate în faţa unui regim criminal. Naţional-liberali, legionari, ţărănişti, regalişti sau apolitici, ei s-au unit şi au fost susţinuţi de mulţi ţărani simpli, care i-au sprijinit în lupta lor. Suferinţele lor în munţi şi apoi în închisori sunt ignorate de discursul public, dar rămân repere morale pentru o societate tot mai lipsită de valori.
Aproximativ 100 de grupuri de luptători anti-comunişti au activat mai ales în zonele muntoase ale României în perioada 1944-1958, conturând una dintre cele mai longevive mişcări de rezistenţă armată din întreg blocul estic. Compuse din categorii sociale dintre cele mai diverse, de la ţărani până la ofiţeri superiori ai Armatei Române, grupurile au reuşit să supravieţuiască mai ales datorită susţinerii primite din partea reţelelor de sprijin din zonele în care activau. Sute de oameni au fost executaţi de către regimul comunist şi alte câteva mii de partizani şi sprijinitori ai lor au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.
Centrul de Studii în Istorie Contemporană a organizat ieri o dezbatere dedicată Rezistenţei armate anticomuniste la care au participat Radu Ciuceanu (directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului; fost membru al Mişcării Naţionale de Rezistenţă în 1947-1948), Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu (fiica foştilor luptători în munţi Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop), Liviu Pleşă, istoric şi cercetător în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi pictorul Ştefan Câlţia.
Evenimentul a avut o încărcătură spirituală şi emoţională aparte pentru că participanţii şi-au deschis sufletul, rememorând perioade grele din viaţa lor. Filosoful Sorin Lavric, moderatorul dezbaterii, a apreciat că ”partizanii sunt acei puţini români care ne dau dreptul să privim înapoi cu mândrie şi demnitate şi să nu stăm cu capul plecat atunci când vine vorba despre comunism”. Totodată, el a subliniat că există o reticenţă, o formă de autocenzură, a istoricilor români de a vorbi public despre rolul partizanilor din munţi.
Motivaţia luptătorilor din munţi
O primă întrebare ridicată invitaţilor prezenţi a fost legată de motivaţia care i-a mânat în luptă pe cei care au format grupurile de rezistenţă din munţi. Dacă aceştia au avut o conştiinţă superioară a nevoii de rezistenţă faţă de un regim criminal sau au fost nevoiţi din considerente personale să se organizeze şi să trăiască astfel.
Liviu Pleşă, cercetător la CNSAS, susţine că partizanii aşteptau venirea americanilor şi că au existat mulţi ţărănişti şi liberali, urmăriţi de Securitate, care au fugit pentru a nu fi arestaţi şi care au format grupuri de rezistenţă. Odată cu trecerea anilor însă membrii grupurilor de rezistenţă au văzut însă că lupta lor nu dă roade, iar mulţi dintre ei s-au gândit să fugă din ţară. Alţii sperau chiar să fie iertaţi de regim şi reintegraţi în societate. Cert este că indiferent de motivaţii, partizanii nu au fost susţinuţi de Occidentul în care şi-au pus nădejdea.
La rândul său Radu Ciuceanu, care a intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă în 1947 şi a fost arestat de Securitate în toamna anului 1948, a afirmat că ”este foarte greu să intri în tunelul blestemat al timpului şi să fixezi nişte repere. Ce am simţi azi dacă am vedea tancuri sovietice pe Calea Victoriei? Dacă am vedea că ţara este înghiţită?”. În perioada rezistenţei anticomuniste, încă mai exista mitul salvării României de către Occident. ”În plus, cei care au luat drumul muntelui au fost determinaţi de motive diverse precum probleme legate de credinţă. De exemplu stareţul de la mânăstirea Tismana. Foarte puţini au fost cei care au plecat în rezistenţă doar dintr-un sentiment naţional”, mai spune Ciuceanu. Directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului susţine că ”nu se ţinea cont de ce au fost înainte – liberali, legionari, ţărănişti, ci s-a produs o osmoză între partizani şi ei s-au unit toţi împotriva regimului comunist”.
Şi pictorul Ştefan Câlţia, care îşi aminteşte cu drag de copilăria sa ”într-o familie superbă cu 8 copii dintr-un sat din Făgăraş”, a subliniat că în familie şi la şcoală copiii erau învăţaţi să iubească ţara, învăţătura şi natura. ”Ei au luat aceste valori tradiţionale cu ei în munţi şi se gândeau că comunismul nu poate rezista prea mult. Dar comunismul a transformat sute de mii de oameni în hoţi şi fricoşi prin teroare, prin instituirea fricii şi delaţiunii”, adaugă Câlţia.
Nici Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica luptătorilor anti-comunişti Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, nu vede o motivaţie ideologică în lupta partizanilor. ”Oamenii nu cunoaşteau foarte bine ideologia comunistă astfel încât rezistenţa să fie o reacţie ideologică la aceasta, dar comunismul a fost caracterizat de o violenţă de toate felurile la care ei au reacţionat”, a explicat Arnăuţoiu. În opinia ei, grupul de la Nucşoara, condus de fraţii Arnăuţoiu, a rezistat prin credinţa şi abnegaţia oamenilor, prin cinste şi corectitudine şi iubire faţă de aproape.
Percepţia localnicilor
”Membrii grupurilor de rezistenţă armată din munţi sunt eroi şi au un loc în istorie... la fel şi cei care i-au ajutat, care au fost oameni simpli, dar care ştiau ce e mila şi recunoştinţa. Nu e puţin lucru azi când tradiţia şi educaţia au fost date deoparte” - Ioana Arnăuţoiu.
Radu Ciuceanu a explicat însă într-un interviu pentru Epoch Times că ”nu toţi localnicii au aplaudat rezistenţa armată pentru că de la 1280 de locuitori Nucşoara ajunsese la vreo 680. Arestările au fost masive iar cei care au rămas regretau cele petrecute. Unii au făcut declaraţii în care se lepădau de partizanii care aveau arme şi care n-au vrut să le predea. Acest aspect poate fi găsit şi în Banat şi la noi în Oltenia , unde rezistenţa s-a dus către munte şi cei rămaşi au întrebat: Dar de ce ne mai arestaţi domne?”. În opinia sa, ”ţăranul din zona colinară şi de munte habar n-avea ce înseamnă colectivizare, doar cei de la câmpie ştiau”. ”Totuşi în general se poate spune că această populaţie preponderent rurală a întâmpinat rezistenţa ca pe o pregătire pentru ziua în care le-o vor putea plăti celor care îi chinuiau”, a mai spus Ciuceanu pentru Epoch Times.
La rândul său, Liviu Pleşa a precizat într-un interviu pentru Epoch Times că ”au existat cazuri în care partizanii au fost percepuţi ca o povară mai ales în a doua parte a anilor 50. Oamenii erau tracasaţi de securitate, urmăriţi, arestaţi. Există chiar un caz în care un partizan a fost ucis de consăteni. Dar în general, au fost sate întregi, în Apuseni de exemplu, care au susţinut mişcarea de rezistenţă. Au fost preoţi greco-catolici care făceau slujbe religioase clandestine la care participa toată comunitatea”. El a mai subliniat că ”militarii au plecat cu ideea rezistenţei armate pentru că sperau să izbucnească un nou război mondial şi când vor veni americanii, să declanşeze şi ei ofensiva, dar erau şi alţii care fugiseră de arestare şi care sperau doar să reziste până la căderea regimului şi apoi să scape”.
Stigmatul ideologic fals
În ciuda faptului că la baza rezistenţei au stat valori umane, nu ideologice, mulţi istorici şi chiar oameni fără expertiză în domeniu dar vocali în spaţiul public au stigmatizat-o lipindu-i etichete reducţioniste de tipul legionari. În acest sens, pictorul Câlţia a subliniat foarte bine că ”încă sunt mulţi care vor să spele nădragii comunismului”. Iar doamna Arnăuţoiu a arătat că deşi comunismul a fost condamnat formal de statul român ca regim ilegitim şi criminal, ”nu se predă în şcoli, iar manualele conţin greşeli în această privinţă pentru că a existat o puternică bruiere a acestui subiect”. Ea a mai ţinut să arate că grupul de rezistenţă de la Nucşoara nu a fost condus de nicio personalitate politică, aşa cum a fost cazul altor grupuri de rezistenţă din toată ţara.
Pe aceeaşi linie, cercetătorul Liviu Pleşă a susţinut că ”au fost mulţi membri PNL, PNŢ sau legionari în rezistenţă, dintre care unii au avut năzuinţe politice, dar au renunţat la ele pentru a se uni împotriva regimului”. În plus, sprijinitorii lor, care i-au ajutat cu alimente şi adăposturi, au fost în marea lor majoritate ţărani simpli, apolitici. Prin urmare nu logica ideologică a primat. În opinia sa este regretabil că acest tip de discurs se menţine.
La întrebarea legată de bilanţul activităţii grupurilor de rezistenţă şi de modul în care ar trebui să ne raportăm la partizani, pictorul Câlţia a răspuns că ”un popor care nu mai are istorie dispare ca neam şi oricine a îndrăznit să lupte împotriva hienei comuniste este un erou pentru mine”. ”Sunt eroi şi au un loc în istorie... la fel şi cei care i-au ajutat, care au fost oameni simpli, dar care ştiau ce e mila şi recunoştinţa. Nu e puţin lucru azi când tradiţia şi educaţia au fost date deoparte”, a spus la rândul ei doamna Arnăuţoiu.
Radu Ciuceanu a apreciat că ”eroismul presupune oameni care luptau până în ultima clipă a vieţii lor şi nu-şi abandonau umanitatea. Am cunoscut un preot catolic Francisc Haider în închisoarea Văcăreşti în '56 care a spovedit până în ultima clipă ortodocşi, catolici şi pe toţi care vroiau izbăvire”.
În acest sens, partizanii sunt un model spritual pentru ca ei n-au fost doar nişte campioni ai supravieţuirii în condiţii aspre, ci au avut ca ancoră interioară credinţa. Aceasta nu a putut fi îngenuncheată nici de anchetele şi violenţele şi torturile groaznice la care au fost supuşi aceşti oameni în închisori după ce au fost arestaţi.
