Coliba, blocul… şi apoi îngenuncherea

În prezent, un număr tot mai îngrijorător de mare de români îşi îneacă amarul provocat de sărăcie, nemulţumire faţă de corupţia oficialilor, destrămarea societăţii, etc. în amintiri. Şi nu orice amintiri, ci unele legate de "Epoca de Aur" a României. Pe când plaiurile noastre erau cutreierate în sus şi în jos de pionierii docili ai Patriei, tractoarele socialiste şi ecourile fabricilor falimentare din start şi poluante – acestea toate cântând fals "măreţia, pacea şi armonia" regimului comunist.

În cazul în care nu trăim în universuri paralele, sau ne-am pierdut memoria, cred că este trist că unii oameni rezumă comunismul la concedii bune şi blocuri de locuinţe. De ce am uita procesul de distrugere morală a oamenilor şi societăţii în general? Pentru mulţi poate acestea sunt nedemne de menţionat.

Totuşi cum de s-a ajuns ca oamenii să îşi dorească reîntoarcerea la un regim care nu a urmărit decât să-i folosească şi terorizeze pentru propria-i supravieţuire?

Discutând cu tinerii am observat că deseori sunt mult mai conştienţi de pericolul comunismului decât unii dintre cei care au trecut efectiv prin comunism. Probabil sub presiunea lipsei de speranţă că lucrurile se vor îndrepta vreodată în România, aceştia din urmă au uitat, sau au ales să uite adevărul în care au trăit.

Ca nişte câini…

Mă gândesc la situaţia în care s-ar afla un câine: îi dai o cuşcă, îl legi cu lanţul, îi dai mâncare de 2-3 ori pe zi. E ferit de frig … Apoi din când în când îi administrezi o mamă de bătaie ca "să ştie unde îi este locul", sau pur si simplu îl baţi fără motiv. Ar avea două modalităţi de reacţie: fie se înrăieşte şi te va muşca şi va încerca să fugă de acolo, fie se va conforma cu situaţia, va ceda şi se va ascunde în cuşcă, de frică să nu fie lovit. În acest caz va tăcea şi va lua fiecare zi aşa cum este, fără să spere la ceva mai bun.

Pentru tovarăşii comunişti ai acestei ţări, noi, oamenii, eram ca nişte câini…sau poate într-o situaţie mai rea decât ei. Nişte câini înhămaţi la sania roşie şi al căror singur scop era de a ridica ţara pe culmile gloriei – o glorie ce avea să hrănească setea “aleşilor” pentru putere, control, avere, frică, teroare, setea lor de a se simţi ca nişte zei pe Pământ. În logica lor, zeii pot face orice cu supuşii, cu cei pe care i-au creat. Şi asta se şi dorea: prin maşina de propagandă, prin învăţământ, prin reeducarea din puşcării şi lagăre de muncă se dorea crearea unor noi fiinţe, a unor noi oameni, comunişti – oameni care să asculte, să tacă şi să facă totul pentru Partid şi nimic pentru ei, astfel încât întreaga societate să fie la picioarele măreţului şi nemuritorului Partid.

Mai tragic este că au reuşit într-o măsură oarecare acest lucru… prin torturarea fizică şi psihică a persoanei, prin forţarea ei să renunţe la ideea de libertate, prin îndobitocirea şi îndoctrinarea unei populaţiei astfel forţate să accepte ideea că Partidul este Ţara, Partidul este Poporul, şi prin distrugerea continuă a identităţii individului şi a societăţii. Au reuşit aceste lucruri cu ajutorul unor slugi supuse, a unor oportunişti fără conştiinţă şi dornici să avanseze uşor pe scările socialiste.

Urmarea: oameni rupţi de realitate, dresaţi să nu aibă încredere unii în alţii, oameni duali cărora le era frică să vorbească de rău Partidul, oameni care erau forţaţi să recurgă la minciună şi relaţii pentru a-şi croi un rost în viaţă, oameni forţaţi să nu le pese atât de mult de cei din jur.

S-a ajuns în punctul în care populaţia se autocenzura şi îşi limita gândurile şi acţiunile pentru a nu depăşi linia de demarcaţie trasată de Partid. Ţin minte că, fiind copil, fusesem programat să îmi fie frică să vorbesc despre anumite lucruri şi le spuneam prietenilor cu care mă jucam, şoptit sau la ureche, “Hai să nu vorbim despre asta că vine maşina neagră sau miliţianul”. Ce vremuri frumoase…

"Dacă nu erau tovarăşii, tot în cocioabe am fi dormit astăzi"?

Îi aud de multe ori pe oameni spunând “România era la pământ, o ţară înapoiată şi comunismul a ridicat-o pe culmile gloriei; a ajuns grânarul Europei; Ceauşescu a ridicat blocuri şi fabrici, a făcut drumuri asfaltate”. Mulţi au uitat pe spinarea, cu sângele şi vieţile câtor români s-au ridicat “măreţiile” comuniste. S-a uitat câţi au murit la Canal sau în tunelurile de sub Casa Poporului şi Metrou.

Niciun om cu mintea raţională n-ar putea concepe faptul că într-un astfel de moment al istoriei, când progresul tehnologic cuprinde orice ţară a lumii, noi am fi locuit tot în cocioabe şi ne-am fi deplasat numai cu căruţele dacă nu veneau tovarăşii la putere. Este o mare greşeală să credem acest lucru. Este ca şi cum ne-am minţi singuri şi am legitimiza crimele comise de comunişti, ca şi cum le-am considera jertfe necesare pentru evoluţia ţării. Fiecare regim comunist a ridicat blocuri, fabrici şi a asfaltat străzi, dar la fel şi chiar mult mai bine au făcut-o şi regimurile democratice. Diferenţa este că cei din urmă au făcut-o fără îndobitocirea şi îngenuncherea populaţiei.

Mai este un aspect. Nu au ridicat blocuri pentru bunăstarea populaţiei. Aveau nevoie de ele pentru a ţine oamenii sub control, pentru a ne avea pe toţi în cătarea lunetei, pentru a ne rupe de tradiţii. Aveau nevoie de o populaţie ascultătoare, liniştită – casă, masă, servici, concediu şi ATÂT – ca un câine legat de lanţul cuştii în spatele casei.

Din acelaşi motiv li s-au confiscat casele şi pământurile atâtor oameni: posesia unei case reprezenta un element de libertate şi regimul nu dorea ca oamenii să aibă un astfel de sentiment sau să spere la aşa ceva.

În prezent, situaţia e diferită: oamenii au libertăţi relativ mai mari, acces la surse libere de informaţie, libertate de mişcare, au dreptul să creadă în ceea ce vor, să aibă afilieri politice variate şi au şansa de a aspira la nişte valori fără riscul întemniţării. Cu toate acestea, lucrurile nu merg deloc bine în România: de la distrugerea mediului, a agriculturii, a industriei, a educaţiei şi învăţământului până la ştergerea speranţelor multor oameni că ţării îi va mai fi vreodată bine cu politicienii aflaţi la cârmă.

Cu siguranţă, lucrurile se pot schimba în bine. Dar este nevoie ca oamenii să devină mai conştienţi de faptul că fiecare alegere pe care o fac are consecinţe, trebuie să înţeleagă că e nevoie de unitate, cooperare şi înţelegere reciprocă; trebuie să se respecte reciproc şi să lucreze şi pentru binele individual, dar şi pentru binele comun.

Într-un final, ar fi bine ca oamenii să înţeleagă că le stă în propriile puteri să schimbe lucrurile în bine în această ţară şi că întoarcerea la un regim comunist nu va face decât rău.