Noua strategie de securitate a UE şi strălucirea prin absenţă a României

S-a speculat mult asupra faptului că Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă, a ţinut în sertar noua strategie globală de securitate şi politică externă a UE până după referendum, pentru a nu da muniţie taberei Leave, care a avut oricum destulă. De-a lungul timpului Marea Britanie s-a opus vehement unei armate comune europene, şi acum ar fi momentul ca aceasta să fie implementată, aceasta ar fi oportunitatea din criza Brexit. Paradoxul este că aceeaşi Londră care se opunea comandamentului comun cheltuia cel mai mult pe apărare şi pentru misiunile europene, aşa modeste cum erau ele.

Un cunoscut jurnalist român ne avertizează că noua strategie vizează ca UE „să îşi dezvolte propria autonomie militară şi să meargă dincolo de NATO”, adică să facă concurenţă Alianţei, ba chiar să se substituie acesteia. Dacă ne gândim la ce costuri ar implica asta şi la lipsa de apetenţă a Germaniei de până acum pentru o Europa a apărării, la cât de puţine state europene au respectat cerinţa de a cheltui 2% din PIB pentru apărare, această aserţiune pare total irealistă. Cine să fie liderul unei astfel de iniţiative atât de ambiţioase? Franţa lui Hollande, aflată într-o criză economică profundă, după ce n-a făcut reformele necesare? Italia lui Renzi care stă chiar mai rău?

Textul strategiei prevede foarte clar că ”din perspectiva apărării colective, NATO rămâne principalul cadru pentru majoritatea ţărilor membre. În acelaşi timp, UE îşi va consolida cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie şi în deplin respect pentru cadrul instituţiilor şi autonomia decizională dintre cele două. În acest context: UE trebuie să fie consolidată ca o comunitate de securitate: eforturile de securitate şi de apărare europene trebuie să permită Uniunii să acţioneze autonom, în timp ce îşi coordonează acţiunile cu NATO. O apărare europeană mai credibilă este esenţială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”.

Prin urmare, nici vorbă despre o decuplare de SUA şi de NATO. Până la urmă acesta este şi refrenul repetat de nenumărate ori de americani în ultimii ani, pe fondul pivotării către Asia-Pacific: Preluaţi mai multă responsabilitate pentru propria apărare! Chiar nu văd ce este rău în asta şi de ce Germania şi alte state trebuie să facă free riding la nesfârşit, neimplicându-se, dar bucurându-se de umbrela de securitate sub care şi-au realizat prosperitatea, iar toată povara să fie preluată de americani.

Afirmaţia că Strategia UE vrea să scoată Statele Unite şi Marea Britanie din arhitectura de securitate europeană este greşită. Acţiunea autonomă şi integrarea industriilor de apărare ale ţărilor membre nu înseamnă asta, ci doar întărirea capacităţilor şi este benefică. Chiar SUA a încurajat-o de-a lungul timpului, pe măsură ce şi-a schimbat priorităţile de politică externă. Ideea a fost că statele europene membre NATO să-şi consolideze propria capacitate de a descuraja şi de a răspunde la ameninţări şi astfel să-şi poată respecta angajamentele de asistenţa reciprocă şi solidaritate, adică acele clauze de tip ”Toţi pentru unul, unul pentru toţi”, incluse şi în Tratatul de la Lisabona.

Strategia mai propune şi un fel de Semestru European al Apărării în care să fie discutate planurile şi priorităţile privind cheltuielile militare ale statelor membre, cu scopul de a întări coerenţa în planificare şi dezvoltarea de capacităţi. Acest demers trebuie coordonat cu evoluţia bugetului de cheltuieli pentru apărare al NATO. Prin urmare, este vorba despre complementaritate, nu de suprapunere sau concurenţă.

Relaţia cu Rusia

Nici relaţia cu Rusia nu este formulată în maniera alarmistă în care pretind unii jurnalişti-analişti. Interdependenţa cu aceasta nu înseamnă că ea nu este considerată o ”provocare strategică”, căreia i se cere în continuare să respecte dreptul internaţional. Strategia europeană prevede foarte clar că anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia nu va fi recunoscută, iar destabilizarea estului Ucrainei nu va fi acceptată. Sunt liniile roşii care arată că forţa dreptului nu poate fi înlocuită de dreptul forţei. Mai mult, este afirmată necesitatea de a întări rezilienţa vecinilor estici ai UE şi de a apăra dreptul acestora de a-şi alege singuri calea. Ce înseamnă asta – întărirea instituţiilor, sprijin pentru societăţile civile, pentru IMM-uri, combaterea corupţiei şi contrabalansarea influenţei ruseşti în plan intern.

Până la armata comună mai e

Până să ne plângem că Germania sau alte state vor o armată comună europeană, că dublează NATO, sau că ne vând ruşilor, ar trebui să vedem cum participă România concret acum când se iau decizii cruciale pentru viitorul NATO şi al UE.

Documentul comun prezentat de miniştrii de Externe german şi francez, Steinmeier şi Ayrault, prevedea crearea unui European Security Compact, dar nu despre o armată comună era vorba, ci despre o comunitate de securitate. Franţa şi Germania se angajează pentru o uniune europeană de securitate, bazată pe solidaritate şi asistenţă mutuală între statele membre. Acolo se menţiona explicit un semestru european privind capabilităţile de apărare, care să încurajeze statele membre să discute despre priorităţile în cheltuielile lor militare şi să asigure astfel o coerenţă în dezvoltarea de capabilităţi. În plus, pentru combaterea terorismului şi întărirea securităţii interne a UE, cele două state propun o platformă europeană de cooperare între serviciile de informaţii. Aceste măsuri nu înseamnă că statele membre nu mai au dreptul la propria armată sau la servicii secrete proprii, ci doar că politicile de apărare vor fi mai integrate şi coordonate.

Pe de altă parte, este important de menţionat că propunerile lui Steinmeier au creat un adevărat conflict în interiorul Marii Coaliţii de la Berlin, între CDU şi SPD. Cancelarul Merkel, ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble şi alţi lideri creştin-democraţi au criticat iniţiativa acestuia de a prezenta documentul agreat cu omologul său francez statelor fondatoare UE, deoarece aceasta exclude celelalte state şi creşte diviziunile între noile şi vechile state membre, adică merge în direcţia Uniunii cu două viteze. Ca urmare, suntem încă departe de un consens legat de fundamentele Uniunii în viitor, iar sperietoarea cu Germania care vinde Europa Rusiei este un fals. Deocamdată Angela Merkel a adoptat o poziţie foarte prudentă şi moderată în criza privind Brexitul. Ea a simţit pe propria piele în criza refugiaţilor ce înseamnă lipsa de solidaritate în UE şi nu-şi permite noi diviziuni plecând de la teama unor state estice de o dominaţie a Germaniei în UE, după ieşirea Marii Britanii.

România absentă

Lansarea Strategiei europene ”Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe - A Global Strategy for the European Union's Foreign and Security Policy”, înaintea summitului NATO este oportună. Nu este grav că Europa îşi construieşte o identitate de securitate proprie, ci faptul că România nu participă la această dezbatere şi la acest proces deloc. Niciun oficial guvernamental, parlamentar sau europarlamentar nu s-a pronunţat pe strategie şi nu există nicio dezbatere la noi în ţară pe această temă. Cu ce capacităţi poate contribui România la o comunitate de securitatea europeană? Ce poziţie va prezenta România la summitul NATO?

Recent Polonia a propus o Adunare interparlamentară formată din ţările grupului de la Vişegrad plus România şi Ucraina. Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, a vorbit despre necesitatea creării unei organizaţii multifuncţionale pentru a contracara influenţa Rusiei în regiune şi pentru a evita ca, după Brexit, UE să se îndrepte doar în direcţia dorită de Germania şi Franţa. Acesta este o reluare a conceptului Intermarium. Cum răspund autorităţile române la aceste idei de cooperare? Sunt deocamdată prea multe întrebări fără răspuns.

Până să ne plângem că Germania sau alte state vor o armată comună europeană, că dublează NATO, sau că ne vând ruşilor, ar trebui să vedem cum participă România concret acum când se iau decizii cruciale pentru viitorul NATO şi al UE. Cea mai mare greşeală este să nu participăm deloc şi să ratăm oportunităţi mari, mai ales legate de umplerea cu conţinut a parteneriatului strategic cu Polonia. Până să murim de grija Germaniei, să ne gândim mai întâi care sunt interesele României.

Scriam mai demult despre necesitatea formării unui triunghi strategic Polonia-România-Ucraina ca scut împotriva Rusiei. Preşedintele polonez Duda spunea încă de la începutul mandatului său că doreşte să meargă pe o abordare regională, care să favorizeze o alianţă şi o solidaritate între statele estice de la Marea Baltică până la Marea Neagră. În actualul context geopolitic, dominat de criza ucraineană, Polonia şi România au devenit aliaţi naturali, fiind singurele bastioane pro-occidentale şi aliaţi de încredere ai SUA şi NATO într-o regiune în care Ungaria derapează către putinism, în care în Bulgaria influenţa rusească rămâne puternică, iar Cehia şi Slovacia ies în evidenţă prin poziţii de condamnare a sancţiunilor economice impuse Rusiei. Pentru un parteneriat este însă nevoie ca ambele părţi să fie active.