De ce este nevoie de o alianţă strategică Polonia-România-Ucraina

Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei şi anexarea Crimeei au reconfigurat complet realitatea geopolitică din regiune şi relaţiile dintre ţările Europei Centrale şi de Est. Noul preşedinte al Poloniei, Andrzej Duda, propune deja o alianţă a ţărilor NATO de pe flancul estic, care trebuie să ceară garanţii de securitate mai serioase. România devine aliatul natural al Poloniei, iar Kievul poate şi el folosi un triunghi Polonia-România-Ucraina ca scut împotriva Rusiei.

Moscova a reuşit practic să unească statele cele mai vulnerabile şi care se simt direct vizate de o posibilă agresiune rusească. Noul preşedinte polonez Andrei Duda, continuatorul liniei dure a fraţilor Kaczynski faţă de Moscova, a dat un semnal foarte important într-un interviu acordat Financial Times, în care acuză NATO că ”tratează Polonia ca pe o zonă tampon, şi nu ca pe adevăratul flanc estic al Alianţei”. El a cerut explicit instalarea de baze militare NATO pe teritoriul Poloniei şi a altor ţări din Europa Centrală şi de Est expuse ameninţării ruseşti. Deocamdată prezenţa NATO în Polonia se limitează la un centru regional de comandă la Szczecin, un oraş de la graniţa cu Germania, şi la nişte exerciţii militare periodice.

Este de aşteptat ca preşedintele polonez să ridice această chestiune la summitul Alianţei nord-atlantice de anul viitor care va fi găzduit de Varşovia. Până atunci însă, Polonia caută să construiască un front unit al ţărilor estice, care au interesul de a obţine mai multe garanţii de securitate, adică baze NATO pe teritoriul lor. În acest scop, în 3–4 octombrie va avea loc un minisummit al acestor ţări la Bucureşti, despre care nu se vorbeşte mult, dar care ar putea avea o importanţă deosebită.

În actualul context geopolitic, dominat de criza ucraineană, Polonia şi România au devenit aliaţi naturali, fiind singurele bastioane pro-occidentale şi aliaţi de încredere ai SUA şi NATO într-o regiune în care Ungaria derapează către putinism, în care în Bulgaria influenţa rusească rămâne puternică, dovadă şi manifestările anti-NATO, iar Cehia şi Slovacia ies în evidenţă prin poziţii de condamnare a sancţiunilor economice impuse Rusiei.

Anton Bendarzsevszkij, preşedintele Geopolitical Institute of Russia and Central-Asia din Ungaria, arată într-o analiză publicată de think-tank-ul ucrainean Institute of World Policy că majoritatea ţărilor grupului de la Vişegrad s-au depărtat de Polonia, care s-a apropiat de România, singura ţară din regiune cu care împărtăşeşte în prezent interese şi concepţii comune.

Expertul vorbeşte chiar despre formarea unui triunghi strategic Polonia-România-Ucraina, o alianţă strategică construită pe apropierea recentă, care se datorează ameninţării comune de securitate reprezentate de Rusia, intereselor comune precum primirea unor garanţii de securitate mai solide sau susţinerea pentru parcursul european al unor state ca R.Moldova şi Ucraina.

Abordarea lui Duda

Parteneriatul româno-polonez ar putea căpăta acum consistenţă, după ce multă vreme a fost o formă golită de conţinut. Noul preşedinte al Poloniei a declarat explicit că doreşte să meargă pe o abordare regională, care să favorizeze o alianţă şi o solidaritate între statele estice de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Spre deosebire de predecesorul său centrist, Bronislaw Komorovski, Andrzej Duda, pare dispus să formeze întâi un front regional unit împotriva Rusiei şi să nu caute legături privilegiate cu Germania, Franţa şi UE doar pentru a face Polonia un jucător important în Uniune.

Noul preşedinte polonez ar putea intra în conflict cu Germania, care se opune instalării de baze permanente NATO în Europa, încercând să evite o escaladare a conflictului cu Rusia, dar venirea sa la putere ar putea accelera parteneriatul cu România.

Nu întâmplător Klaus Iohannis a ales să viziteze Kievul şi Varşovia la începutul mandatului său şi a făcut aluzie la acest triunghi, declarând că: ”trebuie să creştem cooperarea regională dintre Ucraina, Polonia şi România şi să creăm un grup de solidaritate”. Rămâne de văzut dacă noul preşedinte va şi pune în practică ce susţine declarativ.

Creşterea bugetului de apărare al României de la 1,33% din PIB la 2%, adică 1,78 miliarde de euro până în 2017, este un pas justificat în actualul context în vederea construirii unui parteneriat de securitate. Polonia însă a început să-şi modernizeze armata din 2001 şi va cheltui deja anul acesta 9,3 miliarde de euro pentru apărare, adică 2,1% din PIB.

Preşedintele polonez Andrzej Duda pare dispus să formeze un front regional unit al esticilor împotriva Rusiei şi să nu caute legături privilegiate cu Germania, Franţa şi UE doar pentru a face Polonia un jucător important în Uniune.

Relaţia România-Ucraina

În ceea ce priveşte relaţia României cu Ucraina, aceasta s-a dezgheţat şi s-a resetat odată cu schimbarea puterii din Ucraina. Vizita lui Iohannis la Kiev, prima a unui preşedinte român în ultimii şapte ani, deschide într-adevăr un nou capitol în relaţiile bilaterale. Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko n-a uitat să menţioneze că România a fost prima ţară care a ratificat Acordul de Asociere la UE al Ucrainei, iar noile autorităţi de la Kiev au remarcat că Bucureştiul a susţinut constant integritatea teritorială şi suveranitatea ţării.

Chiar dacă mai rămân probleme importante nerezolvate pe agenda bilaterală precum canalul Bâstroe sau situaţia minorităţii româneşti din Ucraina, există premise pozitive pentru cooperarea regională în domenii precum comerţ, mediu, transport sau infrastructură. În plus, s-a văzut că Kievul şi-a schimbat poziţia faţă de conflictul transnistrean în formatul 5 2, oferind o ocazie unică R.Moldova de a forţa o soluţie favorabilă pentru Chişinău, şansă din păcate irosită de acesta.

”Pentru prima dată, după 1991, România şi Ucraina au şansa de a crea o relaţie care nu mai are la bază moştenirea istorică din perioada sovietică şi care porneşte de la percepţia unei ameninţări comune reprezentate de Rusia şi a modului în care România a reacţionat la criza declanşată în 2013. Un astfel de parteneriat este justificat de faptul că România nu poate rămâne nepăsătoare faţă de situaţia de insecuritate care a apărut nu departe de graniţele sale. România se poate implica în măsura capacităţilor sale in procesul de reconstrucţie a statului ucrainean, de securizare a acestuia prin reforme interne în domenii foarte sensibile (cum ar fi justiţia, reforma armatei sau a serviciilor de securitate) sau în ceea ce priveşte reformele administrative şi problema spinoasă a gestionării relaţiilor cu minorităţile (să nu uităm că România este un exemplu la nivelul UE). La momentul actual, Polonia este cel mai activ actor extern în Ucraina, dar experienţa acesteia de tranziţie ar putea fi completată cu cea a României”, explică Ileana Racheru, cercetătoare la IDR, specialistă în spaţiul post-sovietic, pentru Epoch Times.

Pe de altă parte, o alianţă strategică cu Polonia şi România este benefică pentru Ucraina şi deoarece constituie o contrapondere la cerinţele Germaniei şi Franţei privind o aplicare a Acordului Minsk II, după o interpretare favorabilă pentru Rusia. Scriam nu demult că Germania şi Franţa au căzut în capcana rusească şi au presat Kievul să facă concesii separatiştilor, precum reluarea finanţării pentru Estul Ucrainei sau acordarea unui statut special pentru Donbas, sperând să obţină în schimb retragerea forţelor ruse. Abordarea europeană de a obţine o de-escaladare a conflictului cu orice preţ şi o retragere a forţelor ruse, prin concesii făcute de Ucraina separatiştilor nu a funcţionat, ba chiar a avut efectul contrar.

Din acest punct de vedere este semnificativ faptul că preşedintele polonez Duda a criticat formatul Normandia (Rusia, Ucraina, Franţa, Germania) în care se poartă discuţiile pentru soluţionarea crizei ucrainene şi a pledat pentru ca Polonia, Slovacia, Ungaria şi România să fie incluse in procesul de negocieri. Din nou un accent pus pe regiune. Chiar dacă acest plan nu se va realiza, el accelerează apropierea dintre Polonia, Ucraina şi România. Reamintesc că Polonia a fost scoasă, fără prea multe explicaţii, probabil la presiunile Rusiei, din ecuaţia acestor negocieri după ce Radek Sikorski alături de Laurent Fabius şi Frank Walter Steinmeier au semnat acordul cu Ianukovici, care n-a mai fost implementat.

În concluzie, se prefigurează un triunghi Polonia-România-Ucraina şi o alianţă a flancului estic vulnerabil al NATO, sub conducerea Varşoviei. România nu trebuie să rateze această şansă. Fructificarea ei va arăta dacă preşedintele Klaus Iohannis are sau nu o strategie de politică externă serioasă.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.