Noţiunea de drepturi fundamentale

Conceptele de ,,drepturi ale omului" şi ,,drepturi ale cetăţeanului" solicită o analiză atentă în interferenţă, dar şi în individualizarea lor. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă decât acela al drepturilor cetăţeanului, deoarece drepturile omului sunt universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţeneşti , sunt potrivit însăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.

Pentru definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti este necesar de ţinut cont că acestea sunt drepturi subiective, esenţiale pentru cetăţeni, şi datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi în Constituţii.

Ioan Muraru dă următoarea definiţie a drepturilor fundamentale: ,,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltarea a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi".

Tudor Drăganu defineşte noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti acele ,,drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenţa fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţia.".

O definiţie completă este dată şi de Adrian Năstase, care defineşte drepturile omului ca fiind ,,acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi".

Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că prin noţiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înţeleagă ,,ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional)".

O definiţie reuşită este propusă de Veaceslav Zaporojan, potrivit căreia ”drepturile omului sunt acele prerogative naturale, în temeiul cărora omul, conform voinţei sale subiective, poate desfăşura o acţiune, pentru exercitarea unei valori umane, în scopul coexistenţei sale în societate”

În opinia doctrinarului Teodor Cârnaţ, drepturile fundamentale ,,sunt acele drepturi subiective indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţilor, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin aceasta şi alte legi”.

Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii de drept sau libertate.

Spre exemplu Constituţia foloseşte în Titlul II denumit ,,Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" termenul de drept, atunci când se consacră dreptul la viaţă şi la integritatea fizică (art.24), dreptul la informaţii (art. 34), dreptul la apărare(art. 26), dreptul la învăţătură (art. 35) etc. În acelaşi timp Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când consacră libertatea individuală (art.25), libertatea conştiinţei(art.31), libertatea opiniei şi a exprimării (art.32) ş.a.

Potrivit doctrinarului Teodor Cârnaţ, aceste categorii constituţionale, deşi diferit enunţate semnifică doar o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept.

Valentina Stratulat este licenţiată în dreptul penal şi master în dreptul constituţional şi administrativ în Republica Moldova