Modelul islandez
Acum doi ani, vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda îşi proiecta cenuşa asupra mass-mediei din întreaga lume. Perturbările din traficul aerian erau monitorizate zilnic. În schimb un alt eveniment cu totul remarcabil, legat de mica ţară nordică nu lăsa nicio umbră în pleiada ştirilor negative.
Prin măsuri nemaiîntâlnite în alte ţări, Islanda reuşea să depăşească criza economică, dând în acelaşi timp dovadă de o înţelegere profundă a democraţiei şi de respect faţă de proprii cetăţeni.
Înainte de criză, băncile locale elaboraseră un sistem financiar prin care fuseseră atraşi patru sute de mii de depunători din Olanda şi Marea Britanie, contra unor dobânzi destul de consistente. Datoria acumulată de bănci faţă de aceştia se ridica la patru miliarde de euro.
Odată cu declanşarea crizei economice mondiale din 2008, principalele bănci din Islanda au început să se clatine puternic. În scurt timp a avut loc naţionalizarea lor. PIB-ul Islandei a scăzut cu peste 6%, moneda naţională s-a prăbuşit, iar bursa şi-a încetat activitatea.
În 2009 sub presiunea străzii, primul ministru a demisionat şi au fost convocate alegeri anticipate. Situaţia economică era critică. A fost propusă o lege prin care populaţia Islandei urma să plătească datoria de patru miliarde de euro menţionată mai sus într-un interval de cincisprezece ani cu o rată a dobânzii de 5,5%. Oamenii au ieşit din nou în stradă.
În ianuarie 2010 preşedintele a refuzat ratificarea acestei legi şi a anunţat că va consulta populaţia printr-un referendum. În martie 2010 un covârşitor procent de 93% s-a opus achitării datoriilor private de la buget. Guvernul a pornit o investigaţie pentru a determina cine se face responsabil de declanşarea crizei. Mulţi bancheri şi directori de calibru au fost arestaţi. O parte au reuşit să părăsească ţara, dar sunt căutaţi prin Interpol.
Islanda a beneficiat de un acord stand-by cu FMI-ul în valoare de 4,6 miliarde de euro. Pe acest fundal se punea problema rescrierii constituţiei de către cetăţeni. Vom reveni cu detalii asupra acestui eveniment. Au mai fost luate şi alte măsuri de gestionare a crizei, cum ar fi „acordul 110%”, în urma cărora Islanda începea o creştere economică sănătoasă, care se estimează că va continua.
... mare ar fi bucuria noastră ca cenuşa islandeză să acopere pentru totdeauna modelele celor lipsiţi de principii ...
Prin refuzul statului - consimţit prin referendum naţional - de a forţa populaţia să plătească datoriile făcute de marile bănci, Islanda a respins reţeta impusă de marile imperii financiare care au ajuns să domine o bună parte din lume prin subminarea autorităţii statale. Este profund injust ca datoriile făcute de cineva să fie plătite de altcineva, respectiv de populaţia unei întregi ţări.
Datorită lăcomiei scăpate de sub control, marile bănci forţează din ce în ce mai mult ajutor din partea statelor, din ce în ce mai slabe, ajutor care vine neîntârziat. Cu alte cuvinte, două entităţi de natură diferită şi cu puteri diferite discută şi cad la înţelegeri, dar pe banii altcuiva. Lucrurile nu se opresc aici. Redresate prin bani publici, băncile deseori îşi împrumută salvatorii cu dobânzi din ce în ce mai mari. În minţile tot mai copleşite de sărăcie, datoriile private încep a fi identificate cu cele publice, iar cu cât se persistă mai mult în greşeală, haina naturalului ne învăluie mai tare.
Dar macro-reţeta este mult mai periculoasă, ea instaurând treptat o justiţie deviată. A apărut în ultimii ani un principiu destul de straniu anume „Too big to fail” în traducere: Prea mare pentru a cădea. Fără să necesite vreo explicaţie, dacă este lăsat să funcţioneze, poate genera un întreg codex de legi strâmbe. Băncile trebuie să funcţioneze ca toate celelalte societăţi comerciale. Cele care se administrează în mod corect merită să supravieţuiască. Dar în ceea ce le priveşte pe cele menţionate mai înainte, cu riscul de a folosi cuvinte demodate, falimentul este singurul care poate opri mânjirea unor principii corecte. Iar Islanda pare că a înţeles perfect acest lucru.
Există de asemenea un concept, acela de răspundere politică, care acoperă adevărata responsabilitate a unora dintre cei aflaţi la putere, care ar fi de natură juridică. Vom şti oare vreodată dacă nu cumva crizele sunt provocate? Îi vom şti pe cei responsabili? Le vom şti scopurile? Greu de spus. Dar Islanda înţelege din nou, făcând un prim pas şi aducând pe cei vinovaţi în faţa justiţiei. De la bancheri corupţi până la un fost premier.
Nu ştim nici dacă pentru Islanda, termenul de revoluţie este cel mai potrivit, dar acela de model cu siguranţă că este. Unul care merită propagat şi care sperăm să ocupe mai multe pagini în viitor. Şi mare ar fi bucuria noastră ca cenuşa islandeză să acopere pentru totdeauna modelele celor lipsiţi de principii.
