Renii şi secretul ochilor lor schimbători în funcţie de anotimpurile polare

O schimbare de sezon, o chestiune de supravieţuire

Renii nu au nasul roşu şi strălucitor din poveşti, dar ascund o adaptare biologică reală, mult mai spectaculoasă: ochii lor îşi schimbă culoarea odată cu anotimpurile. Cercetările arată că, la renul arctic (Rangifer tarandus), irisul trece de la nuanţe aurii-verzui vara la un albastru intens iarna — un fenomen direct legat de cantitatea de lumină şi de nevoia de a vedea în condiţii extreme de întuneric.

În timpul verii arctice, când soarele rămâne aproape continuu deasupra orizontului, ochii renilor reflectă lumina asemenea celor ai pisicilor, într-o strălucire aurie sau turcoaz. Pe măsură ce iarna aduce luni întregi de amurg, această reflexie se schimbă într-un albastru profund. Nu este un efect de suprafaţă, ci o transformare fiziologică esenţială pentru supravieţuire.

Tapetum lucidum, oglinda adaptativă a ochiului

Fenomenul a fost descris sistematic începând cu anul 2013 de echipa condusă de profesorul Glen Jeffery, într-un studiu publicat în Proceedings of the Royal Society, şi analizat ulterior în numeroase articole de popularizare ştiinţifică, inclusiv în The Conversation. Cheia stă într-o structură microscopică din spatele retinei, numită tapetum lucidum — un strat reflectant care amplifică lumina neabsorbită, oferindu-le fotoreceptorilor o „a doua şansă” la vedere.

La reni, acest strat este neobişnuit de flexibil. Pe timp de iarnă, tapetum lucidum îşi modifică densitatea şi modul în care reflectă lumina. În loc să reîntoarcă razele în tonuri aurii, devine un reflector albastru, capabil să disperseze lumina slabă mult mai eficient.

Vedere în „ora albastră” a Arcticii

Iarna polară este dominată de un amurg prelungit, numit poetic „ora albastră”, când lumina ambientală are o tentă rece, iar umbrele se estompează. Renii se hrănesc şi se deplasează mai ales în aceste intervale. Pentru a detecta atât prădători, precum lupii, cât şi licheni – principala lor hrană –, ochii lor trebuie să fie extrem de sensibili, nu neapărat foarte clari.

Adaptarea tapetum-ului permite reflectarea mai eficientă a luminii albastre, astfel încât mediul este perceput de sute de ori mai luminos. Singurul compromis este o scădere a rezoluţiei imaginii: vederea devine difuză, ca printr-un abur fin, dar suficientă pentru a distinge mişcarea şi contrastul – esenţiale pentru supravieţuire.

Un mecanism încă plin de mister

O explicaţie propusă de oftalmologul Robert Fosbury sugerează că dilatarea constantă a pupilei în perioada iernii schimbă presiunea internă a ochiului, modificând structura tapetum-ului lucidum. Stratul devine astfel mai compact şi mai difuz, optim pentru reflectarea luminii scăzute – un proces comparat metaforic cu scăderea presiunii din anvelopele de iarnă pentru o mai bună aderenţă.

Analize realizate între 2013 şi 2022 pe ochi de ren colectaţi în sezoane diferite confirmă existenţa unor schimbări structurale reversibile. Totuşi, mecanismul exact care permite revenirea anuală la „vederea de vară” rămâne insuficient înţeles. Cercetătorii bănuiesc că procesul implică reglaje fine ale fluidelor oculare şi ale microstructurii fibrelor colagene.

O soluţie a naturii pentru lumina pierdută

Această adaptare vizuală a renilor este considerată una dintre cele mai spectaculoase dovezi de evoluţie în condiţii extreme. Ea arată cum organismele pot transforma o limitare – absenţa luminii solare directe timp de luni întregi – într-un avantaj ecologic. Într-o lume dominată de umbre albastre şi frig, ochii renilor rămân deschişi asupra miracolelor subtile ale adaptării naturale.

Sursă: Studiul coordonat de Glen Jeffery şi Robert Fosbury de la University College London, Proceedings of the Royal Society B, 2013.