Legenda primului brad de Crăciun. Un simbol al speranţei şi luminii

Primul brad de Crăciun, aşa cum îl înţelegem astăzi, îşi are originea în anul 724 şi a fost creat de Sfântul Bonifaciu, episcop şi martir, născut în Anglia şi cunoscut drept Apostolul germanilor.

Legenda spune că, în călătoriile sale misionare, Sfântul Bonifaciu a ajuns într-un ţinut unde un grup de păgâni erau adunaţi lângă un stejar pentru a sacrifica un copil zeului Thor. El a decis să intervină şi a doborât copacul, pentru a opri sacrificiul şi a salva viaţa copilului.

Bonifaciu

Sfântul Ierarh Mucenic Bonifaciu sau Bonifatie (latineşte: Bonifacius), n. 672 - d. 5 iunie 754 sau 755, „Apostolul germanilor”, a fost un propovăduitor care a răspândit creştinismul în Germania secolului al VIII-lea.

Sf. Bonifaciu s-a născut în Crediton, Devonshire, Anglia. Numele său era Winfrid sau Wynfrith. Se trăgea dintr-o familie bună şi, într-o anumită măsură, faptul că s-a dedicat de la o vârstă fragedă vieţii monahale a fost împotriva dorinţelor tatălui său. El a primit o educaţie teologică la mănăstirile benedictine din Adescancastre, de lângă Exeter şi Nursling, dintre Winchester şi Southampton, unde era stareţ Winbert. La vârsta de 30 de ani a devenit preot şi a scris prima gramatică latină din Anglia (sursă).

Bonifaciu a intrat într-o mânăstire benedictină înainte de a fi însărcinat de papă să evanghelizeze Germania modernă, mai întâi ca preot şi în cele din urmă ca episcop.

Benedict al XVI-lea, profund recunoscător pentru că a aflat de credinţa catolică, ce se maturizase de-a lungul secolelor pe meleagurile sale, a evocat, în cadrul unei audienţe generale din 2009, marile realizări ale activităţii de evanghelizare desfăşurate de acesta. Papa a subliniat că aceste succese se datorau „activităţii sale neobosite, talentului său organizatoric şi caracterului său adaptabil, prietenos, dar ferm”.

Iată cum este descris în povestirea „Primul pom de Crăciun” (1897) de Henry Van Dyke: „Ce om era! Elegant şi impunător, drept ca o suliţă şi puternic precum un toiag de stejar. Chipul său, încă tânăr, era luminat de o piele netedă şi bronzată de vânt şi soare. Ochii săi cenuşii, limpezi şi blânzi, străluceau ca focul atunci când povestea despre aventurile sale şi despre confruntările cu preoţii falşi, ale căror fapte reprobabile le combătuse cu curaj”.

Acum, imaginaţi-vă un tânăr plin de vitalitate: frumos, puternic, nepăsător la capriciile vremii, virtuos şi hotărât să răspândească Împărăţia lui Dumnezeu. Străbate păduri, aprinde focuri, veghează în rugăciune. Într-una dintre aceste călătorii, alături de un mic grup, îl regăsim în regiunea Hessa Inferioară, în jurul anului 723. Auzise despre o comunitate de păgâni din apropierea localităţii Geismar, care, în toiul iernii, aduceau un sacrificiu uman — de obicei, un copil — zeului tunetului, Thor, la rădăcina stejarului lor sacru, numit „stejarul tunetului”.

Bonifaciu (orthodoxwiki.org)

Un episcop prieten îl sfătuise pe Bonifaciu să distrugă stejarul, atât pentru a salva viaţa copilului, cât şi pentru a demonstra că există un singur Dumnezeu. Era convins că niciun fulger nu-l va lovi şi că Thor va pleca umilit, cu oasele şi faimosul său ciocan zdrobite.

Aşa s-a întâmplat. Bonifaciu s-a apropiat de mulţimea păgână adunată în jurul stejarului tunetului şi cu glas ferm le-a spus însoţitorilor săi: „Aici este stejarul tunetului, dar aici crucea lui Hristos va zdrobi ciocanul zeului fals, Thor.”

Călăul, pregătit să îşi împlinească ritualul, stătea lângă copilul destinat sacrificiului. Ridicase deja ciocanul deasupra victimei, pregătindu-se să dea lovitura fatală. În acel moment, Bonifaciu a întins crucea spre el iar ciocanul de piatră s-a sfărâmat în mod miraculos.

Povestea care urmează este un rezumat minunat al noutăţii aduse de Hristos: Fiul lui Dumnezeu a venit să salveze totul, inclusiv însăşi ideea de jertfă, transformând-o într-un dar de viaţă şi dezvăluind inutilitatea oricărui sacrificiu sângeros înfăptuit de oameni.

Bonifaciu a ridicat un topor şi, cu hotărâre, nu doar că a doborât stejarul, ci, conform legendei, vântul i-a venit în ajutor şi l-a dezrădăcinat complet.

Fără să zăbovească, conştient de marea „recoltă” spirituală care îl aştepta, Bonifaciu şi-a continuat misiunea de apostol, ducând vestirea lui Hristos popoarelor germanice. Acum avea un ascendent mai mare asupra lor: păgânii erau fie definitiv convinşi, fie măcar dispuşi să asculte pe cel care doborâse stejarul lui Thor şi totuşi scăpase neatins de presupusa putere distrugătoare a tunetului.

În locul stejarului distrus, Bonifaciu a privit cu atenţie în jur şi a găsit un copac ce avea să cunoască mai mult noroc decât predecesorul său. Privind spre un brad mic şi modest, el a spus:

"Acest copac mic, un tânăr fiu al pădurii, va fi copacul vostru sfânt în această seară. Este lemnul păcii... Este semnul vieţii veşnice, pentru că frunzele sale rămân mereu verzi. Priviţi cum se ridică spre cer, înălţându-se cu demnitate. Să fie numit pomul copilului Hristos; adunaţi-vă nu în pădurea sălbatică, ci în casele voastre, căci aici nu vor mai fi adăpostite fapte de sânge, ci daruri pline de iubire şi ritualuri de bunătate".

Aşadar, avem încă un stereotip de dărâmat, poate cerând mijlocirea marelui sfânt Bonifaciu: fraţilor noştri germani, care au fost adesea consideraţi, pe nedrept, doar prin prisma rigoarei şi fără imaginaţie, le datorăm frumuseţea şi dulceaţa, magia şi căldura unuia dintre cele mai frumoase simboluri ale Crăciunului. Lor le datorăm tradiţiile de Crăciun: decoraţiunile, luminiţele, micile pacheţele colorate, dulciurile şi unele dintre cele mai îndrăgite colinde. Cel puţin aşa spune legenda.

Articol realizat cu informaţii OrthodoxWik şi PressKit.