Istoria cafelei, în aburi de legende

Se zice că, după cum sugerează şi numele ei, cafeaua provine din ţinutul Kaffa, aflat în Sudul Abisiniei. O legendă spune că nişte călugări etiopieni, care păşteau turmele pe acele meleaguri, au băgat de seama că oile, după ce mâncau frunzele şi boabele unui arbust, deveneau mai vioaie, începeau să se joace, neoprindu-se decât când oboseau.

Aceeaşi legendă este povestită şi în Arabia, numai că descoperirea este atribuită unor ciobani arabi. De altfel, istoricii confirmă că, mai întâi, cafeaua s-a răspândit printre arabi, pe seama cărora sunt puse şi primele tehnici de pregătire a ei, şi anume: prăjirea, pisarea într-o piuă de piatră şi îndulcirea ei cu puţină miere. Chiar denumirea de cafea a intrat în toate limbile lumii din arabă, unde qahwa înseamnă ”băutură excitantă” sau ”vin”, pe care turcii au răspândit-o sub forma kahwe. De obicei, arabii se adunau, după rugăciunea de seară, în cete mici, îşi preparau cafeaua şi apoi întârziau la vorbă în jurul ibricului gol.

Boabele de cafea sunt fructele unor arbuşti din familia Rubiaceae, cu două varietăţi importante: Coffea arabica şi Coffea canephora, prima având boabele de calitate superioară. Din Peninsula Arabică, cafeaua a ajuns în Egipt, unde meşterii autohtoni au făurit o serie de ustensile pentru prepararea şi servirea ei, ce au devenit internaţionale. Din Egipt, în mai puţin de un veac, cafeaua s-a răspândit în tot Imperiul Otoman.

În anul 1550, se deschidea, la Istanbul, întâia cafenea publică. Sultanii au încercat mai întâi să o închidă, dar, dându-şi seama că ar putea scoate din ea bani pentru împărăţie, nu au mai interzis-o, ba chiar au sprijinit campania de comercializare a acestui produs în Europa. Veneţia, care avea o droaie de relaţii comerciale cu Înalta Poartă, a fost întâiul oraş ce a cumpărat şi revândut cantităţi mari de cafea. În curând, licoarea a început să se bea la Marsilia şi la Londra, oraşe ce făceau şi ele comerţ cu turcii.

După asediul Vienei, în anul 1683, austriecii au găsit în prada de război o mare cantitate de cafea, cu care un polonez, naturalizat în capitala habsburgică, a deschis prima cafenea vieneză, ”La Sticla Albastră”. În 1669, trimisul special al Turciei la Paris a organizat o recepţie, celebră pentru acea epocă, la care, cu un fast deosebit, s-au servit mai multe feluri de cafea, pregătite cu mare artă. În Olanda, prima cafenea a fost deschisă la Haga de către scriitorul van Effen. În Germania, olandezul Bontekoe, medicul de casă al marelui elector, a făcut o propagandă intensă pentru introducerea cafelei, apreciind că astfel va fi înlăturat alcoolul.

Până în veacul al XVII-lea, cultivarea cafelei a fost un monopol al arabilor. Interesul din ce în ce mai mare pentru acest produs a avut ca urmare introducerea cafelei şi în alte părţi ale lumii, întâi în Java, apoi în Brazilia, Indonezia şi Ceylon. Calitatea cafelei este influenţată şi de locul de cultivare, depozitare şi prăjire a boabelor ei.

În prezent, sunt cunoscute aproximativ 60 de soiuri de arbori de cafea şi ea se bea de aproape o treime din populaţia Pământului. Consumul mondial creşte neîncetat, cu toate că marii producători, organizaţi într-un trust al cafelei ridică mereu preţul. După petrol, cafeaua este pe locul doi în privinţa importanţei economice.

Se pare că primul român de rang înalt care a băut cafea a fost marele logofăt Ion Tăutu, din Moldova, iar legenda legată de el este hazlie de-a binelea. Dar Ion Tăutu a fost şi o mare personalitate politică, în vremea lui Ştefan cel Mare şi a urmaşului acestuia, Bogdan al III-lea cel Orb, aşa că se cuvine a povesti mai multe despre el. A avut mai multe misiuni diplomatice în Polonia, Veneţia şi Turcia, deci, cum s-ar spune, era om umblat.

Numele logofătului Tăutu a fost consemnat în letopiseţul lui Grigore Ureche şi în legendele culese de cronicarul Ion Neculce sub titlul de ”O samă de cuvinte”. După cum relatează Ureche, la leatul 1497, înaintea celebrei bătălii de la Codrii Cosminului, Ştefan cel Mare i-a trimis pe logofătul Tăutu şi pe vistiernicul Isac cu solie la Ioan Albert, regele Poloniei. Acesta i-a primit pe soli, a acceptat darurile trimise de Ştefan, dar nu a divulgat planurile de atacare a Moldovei.

După ce regele polonez s-a îndreptat cu oastea spre Pocuţia, Ştefan cel Mare i-a trimis din nou pe cei doi soli cu daruri. Ioan Albert a acceptat şi acele daruri, însă i-a luat prizonieri pe cei doi şi i-a trimis la Liov. În ”O samă de cuvinte”, Ion Neculce consemnează legenda conform căreia logofătul ar fi fost împroprietărit de către regele Ioan Albert, după încheierea păcii între Polonia şi Moldova, în 1499. El a fost răsplătit graţie succeselor sale pe plan diplomatic, fapt confirmat de stăpânirea sa asupra unei părţi importante a Ţării de Sus, poate danii de la domnitor. Centrul acestor moşii se afla la Bălineşti, lângă Siret, unde se află ruinele curţilor sale şi biserica ”Sfântul Nicolae”, ctitoria lui.

Scrie Ion Neculce: ”Când au aşedzat pace Ştefan-Vodă cel Bun, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”. În iulie 1504, după moartea lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan al III-lea l-a trimis pe logofătul Tăutu cu solie la sultan, pentru a închina ţara Imperiului Otoman şi a plăti tributul.

În varianta povestită de Ion Neculce, faptele s-au petrecut astfel: ”Iară împărăţia de bucurie mare cu dragoste i-au priimit şi au dăruit toţi banii Tăutului logofătului celui mare şi i-au adus în ţară şi au ziditu pre acei bani o sfântă bisearică în satu în Bălineşti, ce este la ţinutul Suceavii şi trăieşte până astăzi”.

Tot în ”O samă de cuvinte”, Ion Neculce relatează despre misiunea logofătului la Înalta Poartă, unde, după descrierea vestimentaţiei şi îndeosebi a încălţărilor turceşti, a covoarelor care erau aşternute pe podea, pomeneşte şi întâmplarea cu cafeaua fierbinte, oferită lui Tăutu. Acesta, neştiind ce băutură mai e şi aceea şi cum s-o bea şi nevrând să se facă de râs, a dat cana peste cap, opărindu-şi astfel limba şi gura:

”După ce au luat Bogdan-Vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşea vorbescu oamenii, că l-au pus vizirul de au şedzut înaintea vizirului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colţunii au fost încălţat. Şi dându-i cahfea, nu ştia cum o va bea. Şi au început a închina: ”Să trăiască împăratul şi vizirul!”. Şi închinând, au sorbit felegeanul ca altă băutură”.

Legendele româneşti legate de cafea nu se opresc cu cea a logofătului Ion Tăutu, ci se referă şi la o specialitate, considerată naţională, anume marghilomana. Astfel, după Primul Război Mondial, la celebrul local Capşa, din Bucureşti, aristocraţii şi burghezii cei mai rafinaţi se delectau cu un ”marghiloman”, ”doi marghilomani” sau ”o marghilomană”, ulterior impunându-se genul feminin.

Marghilomanul sau marghilomana este o cafea cu o aromă deosebită, graţie unei reţete pe măsură. Aceasta se fierbe în ibrice aşezate în nisipul încălzit cu cărbuni şi se serveşte în ceşti mici, fără toartă, cunoscute sub denumirea de ”filigene”.

Legenda spune că Alexandru Marghiloman (1854 – 1925), cunoscut om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare iubitor de cafea. Într-o zi, aflându-se la vânătoare, el a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit, valetul său a improvizat, punând în loc de apă, coniac. Aşa ar fi apărut marghilomana.

Altă legenda spune însă că această specialitate de cafea ar fi fost inventată de un birtaş sau cafegiu pe nume Marghiloman, cu prilejul unei vizite a lui Carol I la Sulina. Astfel, din pricină că apa proaspătă, adusă pe atunci în butoaie de pe nişte canale ale Dunării, unde era mai curată şi mai limpede, încă nu sosise la cafenea, acesta i-a preparat regelui o cafea cu rom. Lui Carol I i-a plăcut gustul acelei cafele şi a dorit să-l cunoască pe cel care o preparase. De atunci, respectiva specialitate s-a numit marghilomană, după numele acelui birtaş. Aceasta este, de fapt, o cafea turcească, dar fiartă în rom sau în coniac.

În prezent, există mai multe feluri de a prepara marghilomană, nelipsită din toate fiind una dintre cele două licori. Se prepară la foc mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac sau de rom şi două linguriţe de zahăr. Când amestecul dă în clocot, se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage ibricul, se acoperă şi, după două-trei minute, când cafeaua cade la fund, licoarea rezultată se pune în ceaşcă.

Un alt mod de preparare constă într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul sau coniacul şi cafeaua. Se serveşte fierbinte, cu un trabuc fin.

Pe vremuri, la o cafea, fiind noi la Porţile Orientului, boierii români şi fanarioţi fumau din narghilea, ca turcii care ne-au adus obiceiul. Din cele relatate mai sus, se poate spune că, măcar în privinţa cafelei, românii au fost sincronici cu vest-europenii, dacă nu chiar înaintea lor.