Iată cum pictează artistul sculpturi ultramicroscopice realizate în urechea unui ac
Un bărbat cu autism şi dislexie şi-a transformat fascinaţia pentru lumea microscopică în opere de artă în miniatură, înspirându-i pe alţii să privească mai atent atât lumea din jurul lor, cât şi potenţialul unic al fiecăruia dintre noi.
Dr. Willard Wigan MBE, în vârstă de 65 de ani, a crescut în Birmingham, Anglia, unde locuieşte şi astăzi alături de câinele său iubit, Stanley. El realizează cele mai mici sculpturi cunoscute în lume, fiecare amplasată în urechea unui ac. Colecţia sa de opere variază de la o miniatură a reginei Elizabeth II până la o procesiune de 14 cămile, detalii care pot fi observate doar la microscop.
Willard lucrează cu fragmente de lemn, granule de nisip, microfibre şi unelte confecţionate în casă. Sculpturile sale sunt pictate cu ajutorul uneia dintre genele sale, fixate pe o scobitoare. El deţine un record mondial Guinness şi a fost onorat de către Regele Charles al III lea al Marii Britanii în anul 2007 (pe atunci Prinţul Charles) pentru operele sale artistice.
Descoperindu-şi talentul
Willard, care nu a fost diagnosticat cu autism decât la vârstă de 50 de ani, a fost umilit de profesorii săi la şcoală pentru că nu putea citi sau scrie.
El a spus pentru The Epoch Times: "Nu aş numi asta o 'dificultate' în învăţare, aş numi-o o 'diferenţă' în învăţare. Dacă nu aş fi avut asta, nu aş fi fost cel de astăzi."
"Nu am învăţat cu adevărat pentru că şcoala nu a fost bună pentru mine. Nu am învăţat cu adevărat nimic. Am învăţat doar faptul că nu m-au acceptat. Îmi plăcea să mă uit pe fereastră, să admir natura, să privesc insectele care zburau în jur şi gândacii. Am fugit de la şcoală pentru că era prea mult pentru mine şi mi-am descoperit talentul atunci când am fugit."
Willard stătea singur lângă un iaz, fascinat de labirintul de nervuri de pe frunzele căzute şi de traseele insectelor fugare. El a început să se implice în "lumea pe care oamenii nu o iau în seamă". În timp ce se juca în curtea casei cu câinele său, Maxie, Willard a decis pentru prima dată să intervină în această lume în miniatură.
"Maxie săpa sub gard pentru a-şi recupera mingea şi, când făcea asta, deranja un furnicar iar multe furnici ieşeau la suprafaţă", a afirmat el. "M-am simţit trist - am luat-o personal. Nu voiam ca furnicile să rămână fără adăpost, voiam să le păstrez în viaţă. Am construit un întreg sat pentru furnici. Am făcut un palat pentru regină."
"Fata vecinilor s-a uitat peste gard şi a spus: 'Este cel mai tare!'. Când am auzit aşa ceva, m-am simţit ca şi cum m-aş fi aflat sub un duş, iar fiecare picătură de apă spăla tot ce îmi spuseseră profesorii la şcoală."
Schimbându-şi lumea
Impulsionat de dorinţa de a crea mai multe sculpturi miniaturale, Willard a început să modeleze bucăţi mici de lemn, folosind o lamă de ras. Când mama lui a văzut ce face, l-a încurajat spunându-i: "Dacă le faci mai mici, numele tău va deveni mai mare."
"Într-o zi, am auzit pe cineva la televizor spunând în cadrul unei emisiuni de religie: 'Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac, decât pentru un om bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu.' Mama mi-a dat un ac şi mi-a zis: 'Pune o cămilă în el'", a spus Willard. "Trebuia să găsesc un microscop. Cu degetele poţi merge doar până într-un anumit punct."
Willard a început să lucreze cu bucăţi mici de plastic şi cărbune. Adesea certat de profesori pentru că sculpta în timpul orelor, abia după ce a părăsit şcoala, arta sa avea să înflorească.
Astăzi, Willard lucrează până la 16 ore pe zi şi realizează până la şase lucrări simultan. Fiecare piesă poate dura cinci sau şase săptămâni pentru a fi finalizată, iar provocările stau în detalii, cum ar fi reprezentarea Cinei cea de Taină, care i-a luat mult timp, pentru că cele 13 figuri sunt "toate înghesuite împreună".
El a afirmat: "Am învăţat că trebuie să îţi ţii respiraţia şi să lucrezi între bătăile inimii, pentru că este totul foarte mic. Există o pulsaţie în degete şi o mică vibraţie în această pulsaţie şi, dacă nu ai grijă, sculptura poate fi perturbată."
Problema lui Willard a fost demonstrată în momentul în care a "înghiţit-o pe Alice" din greşeală, în timp ce interpreta petrecerea ceaiului a Pălărierului Nebun din "Alice în Ţara Minunilor". A trebuit să îşi antreneze simultan respiraţia, dexteritatea şi atenţia, şi susţine că, în acest proces, răbdarea este esenţială.
"La acest nivel molecular, ştiţi, nu-mi face plăcere să fac asta. Simt plăcere atunci când termin", a spus el. "Când vezi oameni care vin la expoziţii şi se uită prin microscop şi spun: 'Oh, văd un dragon!', ... şi îi poţi auzi cum tresar, ştii un lucru: ei văd toate aceste sculpturi care sunt create pentru ca ei să le vadă".
A durat ani pentru ca Willard să scape de convingerea negativă despre sine inoculată în timpul anilor de şcoală. La 32 de ani, ştia încotro se îndreaptă; la 50 de ani, şi-a perfecţionat abilităţile şi şi-a recunoscut valoarea ca artist.
Sculptura sa microscopică intitulată "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" a fost cea care a atras pentru prima dată atenţia mass-mediei internaţionale.
"Înainte să-mi dau seama, eram la televizor. Acum fac expoziţii în toată Marea Britanie, am fost în America, am făcut un spectacol acolo, totul a început să se schimbe pentru că oamenii au văzut abilitatea pe care o aveam", a menţionat Willard. "Susţin prelegeri inspiraţionale, particip la evenimente de învăţare, merg în şcoli şi vorbesc cu copiii. Uneori iau cu mine un microscop sau două şi, apoi, copiii pot vedea ce am devenit."
"Mă simt foarte smerit în legătură cu asta, şi totuşi mândru, dar în acelaşi timp acest lucru nu mă schimbă ca fiinţă umană. Sunt tot acel copil de şcoală, nu am uitat niciodată asta."
Am fost "cu toţii odată microscopici" şi nimeni nu ar trebui să fie ignorat din cauza diferenţelor, a spus Willard, sperând că în ziua de azi copiii vor persevera în educaţie şi vor găsi propriile modalităţi de exprimare a creativităţii lor.
"Când ai fost conceput, ai fost mic, apoi ai crescut şi ai devenit om", a adăugat Willard. "Munca mea este un mesaj. Mă inspiră subestimarea, pentru că omenirea are obiceiul de a subestima aceste lucruri mici. "
"Autismul nu este o condamnare la moarte. Filosofia mea este următoarea: dacă nu ai avut o şansă, motivul este că nu ai profitat de o şansă. Trebuie să profiţi de o şansă pentru a arăta oamenilor ce poţi realiza şi să nu permiţi nimănui să îţi spună că nu poţi realiza nimic."
