Frig, la umbra lui Ceauşescu…

Azi Ceauşescu ar fi împlinit 98 de ani (doamne fereşte!) şi mi-au căzut ochii pe o ştire care, încercând o biografie, spunea că „în anii „Epocii Ceauşescu” s-au construit Metroul din Bucureşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuinţe”. Apoi, „ştirea” continua cu „povara datoriei externe”, cu „limitarea distribuirii energiei electrice şi a apei calde” şi cu raţionalizarea alimentelor.

M-am gândit iniţial că cel care a scris „ştirea” nu a trăit pe pielea sa „limitarea” energiei electrice, a apei şi a căldurii, că n-a trebuit deci să înveţe la lumânare, să facă cu rândul să prindă orele de apă caldă, să scrie în clasă cu mâna îngheţată pe stilou şi cu paltonul în spate. Altfel n-ar fi fost atât de sec, cu exprimări luate parcă din dările de seamă comuniste.

Nici n-ar fi pomenit Canalul drept o construcţie (alături de Metrou), când, se ştie, acela era un loc al morţii, un lagăr, o pedeapsă, un loc de muncă silnică unde erau trimişi proscrişii regimului, „elementele reacţionare”, adică cei care nu erau de acord cu Partidul, sau despre care Partidul bănuia că nu erau de acord cu el. De regulă intelectuali, oameni de valoare, sau oameni care aveau obiceiul de a gândi şi „păcatul” de a spune adevărul.

Articolul nu pomenea nimic, de altfel, despre lagărele de muncă, teroarea, foametea, metodele represive ale securităţii. Nimic despre îndoctrinarea care începea din grădiniţă şi nu se termina niciodată, despre spălarea creierului, aşa încât să ai în cap doar ce-ţi turna Partidul non-stop.

Nimic despre adevărata poveste a miilor de blocuri de locuinţe, eternele „cutii de chibrituri” (cum le-a rămas numele), pe care nostalgicii regimului ni le vântură mereu în faţă - „Ceauşescu ne-a dat casă”. De fapt, le-a dat nişte apartamente muncitoreşti, construite pentru miile pe care Partidul i-a strămutat de la ţară la oraş, pentru „construirea socialismului”- adică distrugerea satelor (terminate deja de colectivizare), prin ruperea legăturii dintre oameni şi originile lor şi urâţirea oraşului prin aglomerări cenuşii, blocuri şi hale, a ”fabricilor şi uzinelor” ineficiente şi neproductive (o mare parte), vândute piesă cu piesă de către mafia capitalismului de carton a şerpilor securişti crescuţi tot de Ceauşescu la sân.

Nimic despre cenuşiul şi sordidul vieţii de zi cu zi a închisorii din care nu credeai că mai ai scăpare.

Şi totuşi, memoria ne lasă. Sau raţiunea. Sau şi una şi alta, în momentul în care spălarea creierului şi îndoctrinarea şi-au făcut efectul şi confunzi binele cu răul, viciul cu virtutea, albul cu negrul şi începi să-l regreţi pe Ceauşescu.

Nu mă refer neapărat la acei câţiva prăpădiţi care se adună an de an la mormântul analfabetului tiran şi-l bocesc cu tabloul în mână, căci, probabil, ei n-au avut nevoie să gândească prea mult în cursul vieţii lor şi, ne-ştiind ce au trăit atunci, nu înţeleg ce trăiesc acum. Nu mă refer nici la cei fără conştiinţă care şi-au făcut un job din vândut, turnat sau călcat pe cadavre.

Nu mă refer nici la cei fără bani sau loc de muncă, căci nu neapărat lipsa banilor e marea problemă a românilor. Mă refer la pierderea caracterului uman. La lipsa unor valori fundamentale, distruse în timp: atitudinea faţă de muncă, preţuirea valorilor create de străbunii noştri, cultură, atitudine civică, conştiinţa de neam, etc.

Comuniştii, când au venit pe lume, au început să dărâme. Să distrugă. Tot ce acumulase omenirea mai de preţ, de la temple şi palate până la sufletele şi idealurile oamenilor.

Dar în totul au avut o dublă măsură. I-au urât pe regii dinaintea lor, dar le-au ocupat palatele. Au declarat religia drept obscurantism, dar au instaurat cultul conducătorilor, cultul Partidului.

Nu s-au oprit la crimă, ci au făcut din asta o ideologie.

Au sucit minţile oamenilor, chircindu-i pe dinăuntru. Definitiv. Spun definitiv pentru că distrugerea aceea nu s-a oprit niciodată.

Nu e de mirare că s-a ajuns aici, într-un hiatus moral şi cultural. Am trecut prin schizofrenia bolşevică, prin naţionalismul protocronist al lui Ceauşescu, care a dus la scindarea personalităţii a milioane de români absorbiţi acum de o subcultură manelistă şi balcanizată, care a transformat majoritatea populaţiei în persoane fără identitate, personalitate, care nu mai ştiu să gândească singuri, uşor de prostit şi manevrat prin televizor şi propagandă.

O lume care se distruge. Oameni, clădiri, idealuri. Doar că patternul e altul. Clădirile sunt lăsate în paragină, să se degradeze. La fel şi oamenii. Iar de idealuri nu mai vorbeşte nimeni.

De curând, la o lansare de carte unde s-a elogiat figura Regelui Carol I, cel care a re-creat practic România şi din timpul căruia ne-au rămas cele mai frumoase case, palate, grădini, idei de construcţie şi proiecte de ţără, mi-am adus aminte că am avut şi conducători care şi-au iubit ţara mai mult decât propriile interese.

De ce, dacă tot ne întoarcem spre trecut, nu ne amintim de ei, de ce nu citim despre acei oameni, să vedem cum au trăit ei, cum au construit, de ce nu învăţăm de la ei? De ce ne întoarcem spre cei care au demolat şi mai şi plângem după ei?