Dreptul la fericire

Sunt anumite lucruri pe care nu le poţi discuta cu oricine, sau poate îţi este mai greu să le discuţi – mărturiseşte, stânjenită, tânăra firavă, cu ochi negri mângâietori, care întâmpină lumea cu un permanent zâmbet aninat în colţul buzelor - eu de exemplu, încerc sa nu analizez fiecare întamplare. Obişnuiam să îmi pun mai multe întrebări şi niciodată nu am găsit răspuns la toate... ţin minte, când eram mică (prin clasa a 5-a cred) mă certasem cu părinţii (când eşti mic, ăsta e cel mai grav lucru posibil) şi eram eu supărată şi am avut o replică de care sunt mândră şi acum : 'fericirea este doar un obstacol în calea nefericirii'. Mi se pare că a fost profundă replica pentru vârsta respectivă, dar acum nu mă mai gândesc prea mult la acest aspect.

Incep să cotrobăi febril prin sertarele amintirilor, să găsesc vreun suport care să ateste o astfel de teorie, şi nu găsesc.

- Nu cumva nefericirea e un obstacol în calea fericirii?

Tânăra: Nope! Aşa am zis. Era ceva de genul.. starea de sine este nefericirea! Şi, din când în când, mai apare şi fericirea. De aceea am zis că pare cam trist pentru vârsta pe care o aveam...Dacă atunci aşa ziceam.... Da, cred că ai o părere mai bună despre viaţă şi a trăi, decât mine...Eu nu am una prea bună...

- Uite, am să-ţi spun un adevăr. Ceea ce îi face pe oameni nefericiţi sunt dorinţele lor. Pentru că o dorinţă, odată satisfăcută, vei dori să mai trăieşti acea stare - euforică - de a avea un ţel, aşa că vei inventa altă dorinţă, şi tot aşa, la nesfârşit. Devine ca un drog. Fără doza zilnică, simţi că ai pierdut ziua degeaba. Totul e să devii conştient de proces. E doar un joc de a fugi de tine însăţi. Te externalizezi, te risipeşti în obiecte sau în orice altceva străin de fiinţa ta adevărată.

Tănăra: Da’ mai grav este când stai şi te gândeşti şi îţi dai seama că nu ai nici o dorinţă. Şi iţi dai seama că nu prea ai aşa mare influenţă asupra vieţii. Nu zic, poate avem, dar aşa mi se pare mie.

- Ai fost foarte condiţionată de societate, cred. Ideea e să înţelegi lucrurile. Zici că nu ai nici o dorinţă, dar de fapt ai vrea să ai influenţă asupra vieţii. Altfel te simţi vulnerabilă. Această dorinţă ţine bine ascunse toate micile sau marile lucruri la care ţii, de care eşti ataşată, pe care nu vrei să le pierzi.

Tănăra: Da. Asta ştiu că in mare parte sunt cauzate de părinţi, dar nu pot să dau vina pe ei. M-au crescut cum au ştiut ei mai bine. Nu aveau de unde să ştie că o să o iau pe arătură, vorba vine! Ideea e simplă: întreaga viaţă am făcut ceea ce 'este bine'. De fapt cred că era ceea ce consideram eu că îi face fericiţi. Şi când am terminat masterul, mi-am dat seama că nu am nicio pasiune şi nimic care să mă facă mulţumită. Şi în momentul în care termini studiile...cam trebuie să îţi faci preocupări, doar cu serviciul nu poţi să trăieşti.

Destăinuirile tinerei continuă: păi da... şi 'm-am răzvrătit', ca să zic aşa...încă mă mai întreb dacă nunta am decis să o fac cum vreau eu sau pur şi simplu am vrut să fac într-un fel diferit faţă de ceea ce şi-ar dori părinţii. Că de fapt...nu am înţeles niciodată nunţile cu sute de persoane din care doar zece se bucură cu adevărat pentru eveniment şi restul vin numai 'din obligaţie'. Rezultatul a fost că m-am certat cu mama mea, dar ea ştie că nu o scoate la capăt cu mine, aşa că mă lasă, într-un final, să fac cum vreau eu.

- Vai de părinţii care nu ascultă de copii! zicea un înţelept.

Tânara: Da...au preluat şi ei replica..una peste alta, eu tot nu ştiu cum o să îmi cresc copilul.

Ne iubim copiii atât de mult...vrem ca ei să ne împlinească visele. Ne e frică de viaţă şi nu ne acceptăm limitele omeneşti, şi atunci punem pe umerii copiilor noştri povara responsabilităţii fericirii noastre.

Dialogul meu cu tânara firavă îmi dă frâu liber cugetărilor...

Ne iubim copiii atât de mult, vrem ca ei să ne împlinească visele. Ne e frică de viaţă şi nu ne acceptăm limitele omeneşti, şi atunci punem pe umerii copiilor noştri povara responsabilităţii fericirii noastre.

Dar ei au nevoie să îşi ia propriile decizii. Au nevoie să capete încredere în propria capacitate de a lua o decizie corectă. Adică decizii care să nu le dea viaţa peste cap, ci să îi ajute să fie mai puternici, mai apţi de a realiza ce aleg.

Şi tot aşa, generaţie după generaţie, în loc să ne asumăm necondiţionat bucuria propriei vieţi, trăim prin copiii noştri, ne atârnăm de ei, transferăm asupra lor puterea împlinirilor, dar şi responsabilitatea. Aşa că ei se simt copleşiţi: ’ Eu am doar două stări, ocupată sau depresivă!’- ghicesc spaima în vorbele sale. Adică trebuie să scape de depresie şi atunci îşi ocupă timpul. Dar reperele lipsesc, pentru că la şcoală învăţăm teorii fără nici o legătură cu viaţa noastră. Şi atunci, ce fac copiii noştri cu timpul lor?!

Ei ştiu doar că trebuie să se ridice la standarde, altfel părinţii nu vor fi fericiţi. Iar ei sunt buni, şi nu au altceva pe lume, decât părinţii care-i alintă, îi hrănesc, la care aleargă fuguţa când li se strică jucăria, şi care le şterge lacrima când se împiedică de-un prag.

Orice ar fi, îşi validează propriile vise prin prisma părinţilor, în loc să aibă propriile repere, propriile standarde, propriile năzuinţe care li se potrivesc naturii lor.

În alte ţări, parcă nu se manifestă atât de pregnant acest tipar în ‘educaţia’ copiilor. Acolo copiii par să aibă o oarecare independenţă de timpuriu, şi îşi iau zborul din cuibul părintesc imediat cum capătă ceva abilităţi.

Dar noi am căpătat reflexul specific traiului în junglă, acolo unde viaţa îţi este permanent ameninţată: prin lipsuri, prin înfrângerea voinţei, prin anihilarea credinţei că viaţa este dreaptă. Totul ne-a făcut să ne strângem copiii la piept prea strâns. Atât de strâns încât nu mai ştiu ce să facă cu vieţile lor.