Cum se explică asaltul partidelor eurosceptice şi populiste asupra Europei

Criza din zona euro continuă, şomajul creşte, recesiunea se adânceşte. Iar europenii din tot mai multe state membre sunt tot mai nemulţumiţi de managementul de criză al UE, de pachetele de salvare a altor ţări şi de măsurile sufocante de austeritate. Rezultatul este ca un nou curent populist eurosceptic cuprinde Europa.

Din Marea Britanie, unde UKIP a provocat un cutremur pe scena politică, în Germania unde s-a înfiinţat un partid anti-euro şi până în Italia unde Mişcarea de 5 stele este deja în Parlament, populiştii eurosceptici devin un pericol nu doar pentru partidele mainstream, ci şi pentru UE în ansamblu. Chiar dacă există diferenţe între aceste noi formaţiuni, toate propun soluţii radicale: ieşirea din UE sau din euro şi mizează pe situaţia economică dificilă şi pe electoratul sătul de austeritate şi pachete de salvare a altora.

De la începutul crizei, multe guverne mai ales de dreapta, au fost răsturnate democratic prin alegeri. Cel mai notabil Sarkozy şi UMP au pierdut puterea în Franţa iar Berlusconi, care nu fusese învins nici de justiţie, nici de scandalurile în care era implicat, a fost nevoit să demisioneze presat de pieţele financiare şi de Merkel. Europa a virat la stânga pe fondul unei respingeri a austerităţii guvernelor de dreapta. După victoria lui Hollande şi ascensiunea Stângii radicale (Syriza) în Grecia şi întoarcerea stângii la putere în România, şi în Olanda socialiştii au obţinut un scor bun cu un discurs de respingere a austerităţii şi au fost cooptaţi în guvern.

Victoria stângii nu a fost însă de lungă durată. Francezii regretă acum stilul hiperactiv al lui Sarkozy iar preşedintele socialist Francois Hollande a ajuns la un nivel record de impopularitate în doar un an de mandat. Motivul? Pentru că a promis mai multă protecţie socială şi creşterea cheltuielilor publice, soluţie nesustenabilă după părerea economiştilor, şi a evitat măsurile de austeritate, de reducere a cheltuielilor în serviciul public, sistemul de pensii şi cel de sănătate, ceea ce a înrăutăţit situaţia economică. Ţara se află acum în continuare într-o severă recesiune, şi-a pierdut competitivitatea iar aceste măsuri impopulare par inevitabile. Iar ezitările lui Hollande sunt taxate de electorat.

În general, criza euro a distrus susţinerea cetăţenilor pentru mai multă integrare. Un studiu realizat recent de Pew Research Center din Washington arată că susţinerea proiectului UE a scăzut într-un an de la 60% la 45% la nivel european. Datele pentru Franţa arată că acolo 91% dintre cetăţeni cred că economia lor se află într-o stare proastă, iar 67% consideră performanţa preşedintelui Francois Hollande ca"proastă". Mai mult, 77% dintre francezi cred că unificarea europeană a înrăutăţit situaţia economică a Franţei. Peste tot în Europa există o nemulţumire mare faţă de politicieni şi de managementul lor de combatere a crizei. În plus, resentimentele anti-germane ca urmare a percepţiei că Berlinul dictează măsurile de austeritate în UE, s-au extins puternic în toate statele puternic afectate de eurocriză: Grecia, Spania, Portugalia, Cipru etc.

Coşmarul lui Cameron

În acest context, un nou val de partide populiste şi eurosceptice ia cu asalt structurile naţionale de putere. UKIP, un partid ultranaţionalist nereprezentat în Parlamentul britanic, dar prezent în Parlamentul European, a obţinut un scor de 20% în alegerile locale din Marea Britanie. Liderul său Nigel Farage cere ieşirea ţării din UE şi blocarea imigraţiei dinspre România şi Bulgaria, chiar şi după termenul de 2014 când Marea Britanie va trebui să-şi deschidă piaţa forţei de muncă. UKIP a rupt mai ales din electoratul conservatorilor premierului David Cameron.

Acesta a devenit impopular tot prin măsuri de austeritate şi este tot mai presat de propriul partid să organizeze referendumul legat de rămânerea UK în UE pentru a nu mai pierde şi mai multe procente în favoarea naţionaliştilor. Recent, 130 de deputaţi britanici din Camera Comunelor au adoptat o rezoluţie critică la adresa neînscrierii referendumului în programul de guvernare. Dintre aceştia, 115 erau conservatori care se opun politicii europene promovate de premier.

Retorica mai ascuţită antimigraţie a lui Cameron se explică tot prin concurenţa tot mai puternică făcută de UKIP. Cum în Marea Britanie, procentul celor care ”tind să nu aibă încredere în UE” a crescut de la 48% în 2004 la aproape 80% în 2012, populiştii lui Farage nu au nimic de făcut decât să continue să pedaleze pe ieşirea ţării din UE. Contextul le este favorabil.

Ca şi celelalte partide populiste din UE, UKIP mizează pe denunţarea UE ca o construcţie incompetentă şi îndepărtată de cetăţeni şi pe electoratul britanic speriat de imigranţii care îi va lua joburile şi alocaţiile sociale. Totuşi formaţiunea nu este una anti-establishment precum Mişcarea de cinci stele în Italia, ci îşi propune să joace şi să obţină cât mai mult posibil în actualul cadru politic.

Alternativa pentru Germania

Interesant este ca şi în Germania, statul cel mai proeuropean, a fost înfiinţată recent o formaţiune care cere chiar dacă nu ieşirea din UE, măcar ieşirea din zona euro şi revenirea la marcă. Fondat de reputaţi profesori de economie, noul partid este deja cotat cu 2% şi ar urma sa rupă electorat de la CDU – nemulţumiţii de salvările în lanţ ale unor ţări puternic îndatorate cu bani germani – dar şi să înlocuiască o altă formaţiune anti-establishment a cărei stea politică pare să apună: Partidul Piraţilor. Ulrike Guerot, cercetătoare la think-tank-ul ECFR, scrie într-o analiză că ”germanii se consideră victime ale eurocrizei şi se simt trădaţi. Ei se tem că li se va cere să plătească taxe mai mari sau să accepte niveluri mai mari de inflaţie pentru a salva euro”. Potrivit datelor Eurobarometrului, 56% dintre germani nu au nicio încredere în UE, faţă de doar 30% care au o părere bună despre Uniune.

La fel cum David Cameron este atacat de membri ai propriului partid în legătură cu ascensiunea UKIP în Marea Britanie, nici Merkel n-a scăpat de criticile liderilor fracţiunilor parlamentare CDU, care au cerut o discuţie despre Alternativa pentru Germania şi o ofensivă de combatere a ideilor din programul acesteia.

Totuşi curentul eurosceptic pare să fie deocamdată prea slab. Alegerile pentru Bundestag din septembrie lasă prea puţin timp Alternativei pentru Germania (AfD) să se organizeze. Totuşi la fel cum Cameron este atacat de membri ai propriului partid în legătură cu ascensiunea UKIP, nici Merkel n-a scăpat de criticile liderilor fracţiunilor parlamentare CDU, care au cerut o discuţie despre AfD şi o ofensivă de combatere a ideilor din programul acesteia. Merkel a reacţionat iritată susţinând că nu vrea să le crească acestora ratingul, băgându-i în seamă.

Argumentul criticilor ei din CDU că orice vot pentru AfD ar putea ajuta SPD şi Verzii să vină la putere în septembrie pare însă la fel de valid ca şi cel al conservatorilor care-i cer lui Cameron să contracareze UKIP, în caz contrar victoria Laburiştilor la următoarele alegeri fiind asigurată. Diferenţa este că David Cameron va miza în acest sens pe o retorică eurosceptică, pe când aripa Merkel va argumenta că reintroducerea mărcii germane va periclita sute de mii de locuri de muncă şi va promite că nu va permite transformarea UE într-o uniune de transfer în care Germania să plătească pentru toţi cei care nu respectă regulile.

”Deja de multă vreme există în rândul conservatorilor din CDU o nemulţumire legată de faptul că partidul s-a deplasat către centru sub conducerea Angelei Merkel. Unii spun chiar că s-a social-democratizat. Mulţi politicieni conservatori cunoscuţi nu se mai regăsesc astăzi în primele rânduri ale partidului. Şi desigur este vorba şi de nemulţumirea faţă de managementul crizei euro de către Merkel şi faţă de pachetele de salvare financiară repetate”, explică politologul german Carsten Koschmieder într-un interviu pentru Epoch Times.

În opinia sa, AfD nu este un partid populist de dreapta clasic pentru ca formaţiunea se delimitează declarativ de extrema dreaptă. Electoratul acestei formaţiuni ar urma sa fie constituit, potrivit lui Koschmieder, din adversarii euro (veniţi de la toate partidele, dar mai ales de la liberali, FDP), conservatorii dezamăgiţi (mai ales foşti votanţi CDU) şi în general de nemulţumiţii care dau un vot de protest (inclusiv cei care i-au ales pe Piraţi). Ca urmare este validată ipoteza că dreapta aflată la putere (CDU FDP) ar avea cel mai mult de suferit. Totuşi politologul nu crede că AfD va trece pragul electoral, dar ”va costa voturi CDU şi FDP şi ar putea să-i lase astfel pe cei din urmă sub plafonul de 5%”. Cât despre euroscepticismul german, Koschmieder consideră că în ciuda nemulţumirilor legate de actuala situaţie, germanii nu vor să iasă din euro.

Revoluţia greieraşilor în Italia

În Italia, Mişcarea de Cinci stele a devenit a treia forţă politică a ţării în urma unui vot puternic anti-establishment. Cu un scor de peste 19%, M5S a blocat o vreme formarea unui nou guvern, ba chiar a cerut să formeze guvernul singură. Până la urmă adversarii de moarte, PdL-ul lui Berlusconi şi Partidul Democrat de stânga, au trebuit să-şi dea mâna pentru a ajunge la un compromis care să facă ţara din nou guvernabilă. Astfel greieraşii lui Grillo au rămas în opoziţie.

”Membrii M5S sunt toţi parlamentari noi adesea fără nicio experienţă politică anterioară, astfel încât vor trebui să urmeze o curbă de învăţare foarte abruptă şi riscă să fie manipulaţi de omologii lor mai experimentaţi din Parlament în momente cruciale. Ei vor fi de asemenea supuşi la tot soiul de presiuni şi încercări de cooptare atât de către PD cât şi de către Berlusconi. Oricum, par să aibă un compas moral foarte puternic astfel încât este neclar dacă asemenea tentative de a-i submina sau de a-i discredita vor reuşi. Aceste încercări ar putea chiar avea un efect de bumerang împotriva celor care le fac”, îmi spunea într-un interviu politologul italian Andrea Teti.

În opinia lui, ”italienii nu sunt nici eurosceptici, nici împotriva reformelor economice per se, dar ei vor creştere economică şi locuri de muncă, vor să vadă măsuri anti-corupţie eficiente, vor să vadă măsuri de combatere a evaziunii fiscale. Iar aceleaşi cerinţe le au şi grecii şi spaniolii. UE şi cele mai puternice state membre ale sale au ignorat însă până acum aceste apeluri şi au preferat reforme care pun presiune pe populaţia activă din Italia, prin creşterile de taxe, reducerea serviciilor şi fragilizarea joburilor lor”.

Un caz notabil este şi creşterea neîncrederii în UE în Polonia, una dintre cele mai dinamice şi asertive ţări din Uniune din punct de vedere al creşterii economice şi al politicii externe. Potrivit lui Piotr Buras, director al biroului din Varşovia al think-tank-ului ECFR ”procentajul polonezilor care tind să nu aibă încredere în UE (46%) este mai mare decât al celor care tind să aibă încredere (41%) pentru că UE şi-a pierdut reputaţia de ancoră de stabilitate iar polonezii sunt sceptici în legătură cu viitorul monedei comune, iar doar 29% mai vor să adere la euro”.

În concluzie, populiştii din nord atrag voturi prin denunţarea operaţiunilor financiare de salvare ale ţărilor mediteraneene, în timp ce populiştii din sud condamnă impunerea de măsuri de austeritate de către Nord. Prin urmare chiar dacă vor obţine performanţe bune la alegerile europene, nu este prea probabil ca aceste formaţiuni eurosceptice şi populiste atât de diferite să colaboreze şi să devină principala forţă în PE. Summiturile de criză nocturne, deciziile netransparente şi neconsultarea populaţiilor în deciziile majore în legătură cu criza nu fac însă decât să dea un nou avânt populiştilor care deja le suflă în ceafă partidelor mari. Şi care le influenţează deja retorica şi agenda.