Cum a ajuns Germania să conducă Europa politic

Fritjof von Nordenskjold, fost ambasador al Germaniei la Paris şi Roma, explică într-un interviu acordat Epoch Times de ce Germania a preferat multă vreme statutul de forţă economică în dauna celui de putere politică. Germania s-a vrut o Elveţie din punct de vedere militar şi a lăsat Franţei pro-americane prim-planul politic european, explică diplomatul german.

În prezent însă, raportul dintre cele două ţări s-a schimbat. Chiar dacă Franţa a condus împreună cu Marea Britanie intervenţia din Libia, în era Hollande, Parisul este mult mai puţin prezent pe scena europeană, iar politica de criză este gestionată aproape în totalitate de Germania, care conduce acum şi politic şi economic Uniunea. Preşedintele Hollande se confrunta cu tot mai multe probleme acasă, odată cu degradarea situaţiei economice. În plus, în raport cu Germania, Franţa se confrunta cu un deficit şi o datorie publică mari, cu un şomaj ridicat şi o competitivitate scăzută, fiind mai degrabă un stat sudic - deci nu mai prea are acelaşi statut ca partenerul său. În plus, stilul lui Hollande diferă de "personalitatea lui Sarkozy, care vroia să afirme un rol activ de mare putere al Franţei în UE". În acest context, un fost ambasador german la Paris explică schimbările de pe axa franco-germană.

***

Epoch Times: Mai putem vorbi despre motorul franco-german de integrare europeană? Sau deja acest binom a fost înlocuit de unul format din Franţa, Germania şi Polonia?

Triunghiul de la Weimar (Germania-Franţa-Polonia) a fost o idee bună şi a avut un sens din perspectivă istorică pentru că îngloba statele care au trăit atâtea războaie. Sunt cei doi parteneri de destin ai Germaniei, unul în est şi altul în vest. Franţa a avut întotdeauna o relaţie culturală specială cu Polonia.

Dar Germania pare astăzi să fi luat locul Franţei şi că principală putere politică a UE, datorită puterii sale economice...

Raportul dintre cele două state a fost întotdeauna complicat şi va rămâne aşa. Cu fiecare nouă generaţie o luăm de la capăt pentru că sunt două culturi foarte diferite politic şi economic. De fiecare dată când un nou preşedinte sau cancelar vine la putere, el trebuie să înveţe cât de importantă este această relaţie, chiar dacă la început are reflexe de politică internă. În Franţa, asistăm acum la o întoarcere la accentul pus pe naţiune, pe importanţa naţiunii franceze. Acest lucru a avut de-a face şi cu personalitatea lui Sarkozy, care vroia să afirme un rol activ de mare putere al Franţei în UE. Sarkozy a fost un fel de american deghizat, în sensul că vedea şi gândea lumea ca un american, se simţea răspunzător şi era pregătit să se implice peste tot. El vedea Franţa ca pe un far al culturii şi al civilizaţiei.

Germania în schimb s-a retras în era Merkozy din postura de port-drapel al Europei, fapt reflectat şi de supunerea Tratatului de la Lisabona judecăţii Tribunalului constituţional de la Karlsruhe, care a îndemnat la o apărare a drepturilor izvorâte din suveranitatea naţională. Noi nu avem pretenţia francezilor să guvernăm în lume. Ne vedem ca o ţară europeană, de dimensiune medie, foarte competitivă în mediul economic, dar modestă în plan politic. Aceasta a fost întotdeauna linia noastră – le-am lăsat francezilor prim-planul şi am fost mulţumiţi cu rolul nostru modest. Partenerilor şi aliaţilor noştri le-a părut rău că nu ne implicam mai mult pentru că suntem puternici din punct de vedere economic şi avem una dintre cele mai mari armate.

Cum s-a explicat abţinerea Germaniei în cazul intervenţiei în Libia?

Există două motive. Primul este că Germania este tradiţional foarte precaută faţă de astfel de intervenţii, ale căror implicaţii complexe sunt greu de întrezărit. Germanii sunt un popor pacifist şi nu merg la război decât când trebuie neapărat. Iar experienţa din Afganistan nu a schimbat acest lucru. Al doilea motiv a fost legat de contextul electoral. Puterea a mizat pe câştigarea unor voturi în plus dacă merge pe cartea păcii şi nonintervenţiei într-un conflict armat, ştiut fiind faptul că intervenţiile militare out-of-the area sunt impopulare. Chiar dacă nu le-a folosit, s-a văzut din nou că politica internă influenţează şi de multe ori primează asupra celei externe. Dar această abţinere ne costă acum în relaţia cu aliaţii, care spun că o ţară cu greutatea şi posibilităţile Germaniei trebuie să-şi asume răspunderea şi nu poate acţiona ca un free-rider şi să se lase trasă prin crize de ceilalţi. Acest lucru este foarte greu de comunicat populaţiei germane pentru că până acum ne-am văzut doar de treaba noastră, am construit o economie puternică, nu ne-am ocupat de probleme externe. Am fost ca Elveţia. Populaţia a fost de acord cu asta. Acum însă, pe fondul presiunilor venite de la aliaţi, politicienii noştri au o problemă în a le explica oamenilor de ce este nevoie de o astfel de schimbare.

Raportul dintre cele două state a fost întotdeauna complicat şi va rămâne aşa. Cu fiecare nouă generaţie o luăm de la capăt pentru că sunt două culturi foarte diferite politic şi economic. De fiecare dată când un nou preşedinte sau cancelar vine la putere, el trebuie să înveţe cât de importantă este această relaţie, chiar dacă la început are reflexe de politică internă. În Franţa, asistăm acum la o întoarcere la accentul pus pe naţiune, pe importanţa naţiunii franceze.

Ia Germania un curs propriu, ca putere economică globală, care se apropie mai degrabă de Rusia şi China, unde găseşte pieţe mai importante decât în Europa? Îşi pierde interesul pentru construcţia UE?

Globali am fost întotdeauna, cel puţin din punct de vedere economic. În politică, în materie de drepturile omului, eram globali, dar n-am operat niciodată din punct de vedere strategic ca francezii care s-au purtat întotdeauna ca o mică Americă. Împreună cu britanicii, ei operează ca putere mondială-Weltmacht. Noi şi populaţia noastră n-am vrut asta niciodată. Dacă partenerii noştri vor reuşi să ne convingă să preluăm mai multă responsabilitate la nivel global depinde de un proces de învăţare al elitelor politice.

În relaţia cu Rusia, există o dependenţă reciprocă, deci o interdependenţă. Noi, germanii credem că cunoaştem Rusia foarte bine şi că ei ne cunosc foarte bine.

Ce parteneriat de modernizare poate exista între cele două ţări? Şi cât de puternică este influenţa nemţilor asupra Moscovei dacă tot Sarkozy a „semnat” pacea după conflictul ruso-georgian?

Pacea pe care a încheiat-o Sarkozy n-a fost o pace adevărată, a fost doar bine că s-a mişcat foarte repede ca şi în Libia. Dar dacă te uiţi la ce a semnat cu Medvedev, îţi dai seama că a fost o victorie rusească, nu una europeană.

De partea germană, Merkel vine din est, vorbeşte perfect rusă şi ştie cum să-i abordeze pe actualii lideri ruşi cu o anumită duritate pentru că-i cunoaşte foarte bine. Cât despre parteneriatul de modernizare, Rusia are probleme uriaşe. Infrastructura, industria sunt ruinate. Politica energetică este o catastrofă pentru ca ruşii pierd o treime din resursele energetice din cauza unor instalaţii proaste şi vechi. Ei au nevoie disperată de know-how şi tehnologii vestice pentru a-şi moderniza toată industria, străzile şi calea ferată. Este un pachet uriaş pe care-l pot realiza doar cu sprijinul Occidentului. Germania aduce Rusiei exact ce-i trebuie: know-how şi tehnologie.

Unde fac nemţii afaceri mai bune, în China sau în Rusia?

Cred că în Rusia. China este un partener mult mai dificil. Ei îşi balansează clienţii din ţările europene, încurajând concurenţa între aceştia. Cu chinezii trebuie să-ţi iei neapărat un partener autohton, trebuie să ai grijă să nu-ţi dispară know-how-ul şi să te trezeşti că brusc apare lângă tine o firmă identică. Şi totuşi China este un partener strategic inconturnabil, fiind una dintre cele mai mari pieţe din lume. Nimeni nu-şi poate permite să nu fie în China, chiar dacă se ştie că preţul este mare. Acestea sunt pieţele viitorului şi cei care au luat startul devreme, precum Volkswagen, fac acum marile afaceri acolo. Dar au plătit, au plătit, au plătit. China este o cu totul altă cultură, pe când ruşii şi nemţii se cunosc din numeroasele războaie purtate, dar şi din cooperarea în diferite momente încă din timpul lui Petru cel Mare.