Cu sculptorii, la Constantin Brâncuşi
Motto:
”Coloana Infinirii va fi una dintre minunile lumii”.
(Constantin Brâncuşi)
Ce să spui despre cel mai mare sculptor român şi cel mai mare sculptor modern din lume? Cuvintele se cuvin drămuite, cuvintele ezită sau se opresc cu timiditate, căci aici vine vorba de cel mai cunoscut artist al nostru, a cărui faimă culturală nu a fost încă atinsă de nici un alt compatriot.
Olteanul acesta, ambiţios ca mulţi alţi olteni, a zdruncinat din temelii arta universală fiind considerat ”părintele sculpturii moderne mondiale”, iar tot ce s-a mai făcut mai bine în domeniu, de la el încoace, tot de la el pleacă. Născut în satul Hobiţa, comuna Peştişani, judeţul Gorj, la 19 februarie 1876, într-o familie de cioplitori în lemn şi în piatră, a deprins mai întâi meserie de la părinţi şi de la consătenii săi, dar menirea sa era de a se afirma departe de satul natal, din Craiova la Bucureşti, apoi în însăşi capitala artistică a lumii, Parisul.
Mai întâi, la Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, Constantin îşi face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Considerându-se că ar putea dezvolta aceste abilităţi, el a fost înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Apoi, a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, remarcându-se ca un sculptor desăvârşit.
În fine, pleacă la Paris pe jos, cu opincile pe umăr – ca să nu le tocească, va povesti el mai târziu cu umor tipic oltenesc – şi, după o călătorie nu lipsită de peripeţii, ajunge în ”Oraşul-Lumină”, unde uceniceşte la unul dintre cei mai mari sculptori ai vremii, Auguste Rodin. Rugat, după ucenicie, să rămână lângă Rodin, Constantin Brâncuşi a refuzat, făcând această celebră remarcă orgolioasă: ”La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.
La Paris, sculptorul român face cunoştinţă cu mulţi dintre fruntaşii artei moderne, ţinând însă permanent legătura cu ţara natală. Primind cu entuziasm propunerea de a ridica la Târgu Jiu un ansamblu monumental în cinstea şi în amintirea eroilor români jertfiţi pe câmpurile de luptă ale primului război mondial, el se înhamă îndată la muncă, realizând ceea ce se va numi ”Calea Eroilor”. Este cel mai important ansamblu monumental în aer liber din lume.
Cum se ştie, ”Calea (Drumul) Eroilor” începe cu ”Masa Tăcerii”, legată prin ”Aleea Scaunelor” de ”Poarta Sărutului”, terminându-se cu ”Coloana (Recunoştinţei) fără Sfârşit”. Astfel, dacă el şi-a manifestat recunoştinţa faţă de eroii români cu această magnifică operă, ar fi fost de aşteptat ca toţi compatrioţii, mai mult sau mai puţin cultivaţi, să-i fie şi ei recunoscători autorului. Aşi! În România, în epoca ”realismului socialist”, Constantin Brâncuşi a fost contestat ca ”unul dintre reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit”.
Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, din Bucureşti, s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Până atunci, unii oameni de cultură români, cu merite deosebite în domeniile lor, dar înrolaţi între linguşitorii regimului comunist, au luat poziţii publice împotriva artistului ”decadent” şi ”cosmopolit” Constantin Brâncuşi, cerând, totodată, nici mai mult nici mai puţin, decât ca ansamblul de la Târgu Jiu să fie pus la pământ!
Printre aceşti detractori ai marelui artist se numărau ”nume grele”, ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Traian Săvulescu, ultimul în calitate de preşedinte al Academiei Republicii Populare Române! Se spune că s-a şi încercat să se tragă de vârful Coloanei fără Sfârşit cu un lanţ greu legat de un buldozer, dar conform unor legende locale, motorul se oprea de fiecare dată când se întindea lanţul, aşa că, profanatorii, înspăimântaţi, au fost nevoit să renunţe la malefica lor acţiune.
Cu puţin înainte de a-şi da sfârşitul, marele artist a vrut să dăruiască statului român atelierul său de la Paris, dar autorităţile comuniste i-au refuzat oferta. Ce zestre nemaipomenită ar fi putut să primească atunci România! Ca acest atelier să nu se piardă, Constantin Brâncuşi a fost nevoit, cu doar câteva luni înainte de a se stinge din viaţă, să ceară cetăţenie franceză, condiţie pusă de Paris ca să primească şi să îngrijească acea zestre artistică de o valoare inestimabilă. De zeci de ani, atelierul celebrului sculptor este neîncăpător pentru mulţimea de vizitatori.
Abia în anul 1964, când în România comunistă adia un vânt de relativă destindere, Brâncuşi a fost ”redescoperit” în ţara lui natală ca un un geniu naţional şi universal, şi, în consecinţă, ansamblul memorial de la Târgu Jiu, cu Coloana (Recunoştinţei) fără Sfârşit, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor şi Masa Tăcerii, a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac, după ce fusese cât pe-aci să fie dărâmat.
Dar aventura operelor brâncuşiene nu se terminase. Cum se ştie, vandalizarea a doua module ale Coloanei Infinite de către Radu Varia, a dus la demontarea operei de artă şi restaurarea ei, pe vremea când ministru al Culturii era Ion Caramitru, care a şi izbutit să-i redea măreţia şi rezistenţa. Evident, Coloana fără Sfârşit este cea originală, fiind pusă la loc exact cum a pus-o autorul, şi va mai dura aşa, după cum s-au exprimat restauratorii, încă un veac de acum încolo.
Am fost martor, ca jurnalist, al restaurării şi redării ansamblului de la Târgu Jiu circuitului cultural. Multe lucruri au promis atunci autorităţile judeţene şi locale, marea cu sarea: desfiinţarea căii ferate care taie Calea Eroilor, mutarea unor locuinţe, care stânjenesc drumul, construirea unor hoteluri de nivel occidental pentru turiştii străini, dar şi pentru cei români şi câte şi mai câte... Nimic nu s-a mai făcut, cu toate că unii dintre cei care au făcut acele promisiuni mai sunt în funcţie şi astăzi. Dar ce nu face candidatul pentru a-şi spori numărul voturilor favorabile!
Ar trebuie să pară ciudat că, tocmai în preajma alegerilor, candidaţii îşi aduc aminte de Constantin Brâncuşi. Evident, vor să tragă foloase de pe urma faimei lui. Exact acest lucru a urmărit recent şi primul ministru Victor Ponta, plimbându-l pe preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, la Târgu Jiu, ca să-i arate Calea Eroilor şi s-o propună pentru înscrierea pe lista patrimoniului UNESCO. Desigur, propunerea este cât se poate de îndreptăţită, dar de ce nu s-a pronunţat dl Ponta până acum cu privire la valoarea lui Brâncuşi, de ce tocmai în plină campanie electorală?
Ce-are a face sculptorul de la Hobiţa cu un plagiator dovedit? Niciodată nu a fost învinuit marele artist de plagiat, nici măcar de cei mai înverşunaţi detractori ai săi, ba, dimpotrivă, o vreme a avut de pătimit tocmai pentru profunda lui originalitate. Mai lipseşte ca Dan Diaconescu să se ofere cu achitarea cheltuielilor pentru un mare muzeu închinat lui Brâncuşi şi operei sale, la Târgu Jiu, la Craiova sau la Bucureşti, căci la Hobiţa, unde am fost de curând, proiectele s-au sfârşit fie în coadă de peste, fie în coadă de rândunică. E păcat că Martin Shulz, în calitatea domniei sale de preşedinte al Parlamentului European, îi face jocul tovarăşului său de ideologie.
Am socotit că, până la îndreptăţirea titlului acestui documentar, se cuvine o scurtă trecere în revistă a unor aspecte din viaţa şi opera artistului de la Hobiţa, care, acum câţiva ani, a fost nominalizat printre primii zece mari români din toate timpurile, propuşi de telespectatori.
Deunăzi, am tăinit cu trei sculptori despre viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi, doi profesionişti şi unul amator. Primul cu care am vorbit, Gheorghe Adam, tocmai se pregătea să se întoarcă în SUA, unde a emigrat încă înainte de 1989. Am scris despre el recent, sub titlul ”Sculptor rănit, cioplind deziluzii”. Ar fi vrut şi el, oarecum urmând gestul lui Brâncuşi, să-şi lase atelierul statului român, şi ca amintire dar şi ca un sprijin pentru tinerii sculptori, ca aceştia să fie găzduiţi temporar acolo. Din păcate, statul român, care – nu-i aşa? – acum câţiva ani a condamnat oficial comunismul, nu se implică deloc în retrocedarea atelierului către fostul său proprietar. Dar aceasta este o altă poveste...
Spune Gheorghe Adam despre Constantin Brâncuşi: ”În SUA, are zeci de mii de admiratori, iar lucrările lui ies imediat în evidenţă în orice muzeu care le adăposteşte. Este cel mai bine cotat dintre artiştii moderni. De câte ori vine vorba de el, într-un cerc de prieteni sau de artişti americani, mă simt foarte mândru că-i sunt compatriot, fiindcă toţi ştiu că s-a născut şi a studiat în România. Însă această legătură de sânge şi de profesie între mine şi Constantin Brâncuşi mă obligă enorm, mă şi ambiţionează. Opera lui are o importanţă imensă asupra mea, făcându-mă să încerc să fiu cât mai bun posibil. De fapt, aş dori ca americanii să ştie că Brâncuşi nu a apărut pe un teren pustiu, că sculptura românească există încă din cele mai vechi timpuri pe meleagurile noastre. Forţa exemplului brâncuşian asupra tuturor sculptorilor români este extrem de rodnică, de binefăcătoare”.
Al doilea sculptor profesionist cu care am tăinit despre Brâncuşi este Iulian Coruţ, vrednic şi talentat artist, dar de o modestie exagerată, care face ca despre el să se vorbească foarte puţin. Lucrările lui se află în colecţii particulare, dar unele sunt expuse şi public, de exemplu în tabăra de sculptură de la Măgura, în curtea mausoleului de la Mărăşeşti, în Bucureşti etc.
Iulian Coruţ vorbeşte cu mare sfială despre Constantin Brâncuşi: ”Este un artist cosmic, îţi trebuie un mare curaj şi o pasiune deosebită ca să mai sculptezi după ceea ce a sculptat el. Cu tot modernismul său, eu îl consider clasic, prin destul de lunga lui ucenicie, prin căutarea perfecţiunii, prin universalitatea temelor sale. În fond, Brâncuşi este un primitiv, în înţelesul bun al cuvântului, căci el s-a întors la cele mai vechi izvoare ale artei. Am văzut, într-o fotografie de la Muzeul Civilizaţiei Gumelniţa, din Olteniţa, un cap de copil, realizat din lut ars, datând din Neolitic, semănând izbitor cu ”Capul de Copil” al lui Brâncuşi. De bună seamă, Brâncuşi nu văzuse capul de copil neolitic, care a fost descoperit relativ recent, dar a mers pe instinctul artistic românesc autentic. Mare, măreţ artist, un exemplu pe care, chiar dacă suntem conştienţi că nu-l vom ajunge, măcar încercăm să-l urmăm, să vadă străinii că mai sunt destui iubitori de artă în România”.
Pe ultimul sculptor, amator, îl cunosc demult, de când am fost colegi de bancă la liceu. Îmi amintesc că prima lui sculptură a fost o vioară din lemn de... plop, lemn care se prelucrează mai uşor, fiind foarte moale, căci liceanului Alexandru Ştefan îi lipseau sculele performante. Culmea e că, aşa cum am pomenit mai sus, şi Brâncuşi îşi începuse cu o vioară cariera artistică.
Am păstrat ca amintire, din primele lucrări ale lui Ştefan, un medalion cioplit din os, cu chipul lui Decebal. După ce a hălăduit şi a lucrat prin mai multe localităţi din România, inclusiv prin Oltenia lui Brâncuşi, Alexandru Ştefan s-a retras de câţiva ani în satul lui natal, Crăsanii de Jos, judeţul Ialomiţa, la poalele cetăţii regelui get Dromihete, Helis, unde uneori îi conduce, ca un ghid, pe turiştii rătăciţi pe acolo.
Despre Constantin Brâncuşi, sculptorul amator Alexandru Ştefan mărturiseşte acestea: ”Eu la el mă închin, mai rar la sfinţii din calendar. În pofida modernismului său, pare simplu de înţeles. Ştiu că, de fapt, este de o profunzime divină, dar te lasă să te apropii de lucrările lui, nu te respinge, te ademeneşte ca într-un templu, şi, după ce ai ajuns acolo, devii adeptul lui, de bună voie, încercând să-i înveţi orânduielile. A fost un noroc pentru neamul nostru, aşteptat demult, dar un noroc meritat. Constantin Brâncuşi este esenţa spiritualităţii româneşti”.
Ce-ar mai fi de adăugat? Poate un îndemn al lui Constantin Brâncuşi, ca o invitaţie la o înaltă iniţiere: ”Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc...). Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut realiza eu la Târgu Jiu!”
