Criza siriană plasează Rusia împotriva SUA

Ultima rezoluţie ONU sprijinită de puterile occidentale (Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa), menită să crească presiunea asupra lui Assad şi să-l forţeze să demisioneze, a fost din nou respinsă de Rusia şi China, făcând foarte clar faptul că toate eforturile diplomatice au intrat în impas.

Dacă Rusia, principalul susţinător al regimului lui Assad (şi ţara care şi-a exercitat dreptul de veto faţă de trei rezoluţii consecutive ale ONU care doreau să îi forţeze mâna lui Assad), crede în continuare că Assad poate supravieţui şi-l va susţine până la capăt, Moscova va face o greşeală colosală.

În schimb, dacă Statele Unite continuă să emită una după alta, condamnări lipsite de valoare şi se adăpostesc sub planuri politice superficiale de a-l înlătura pe Assad, nu vor ajunge într-o poziţie mai bună decât Rusia.

Adevărul este că nici Rusia, nici Statele Unite, nu cred că regimul lui Assad poate supravieţui. Astfel, ele trebuie să convină asupra găsirii unei soluţii care să se bazeze pe diplomaţie coercitivă acceptabilă pentru ambele părţi, dar care să le păstreze în acelaşi timp interesele.

Assad este sortit pieirii

Într-adevăr, există multe fapte incontestabile care sugerează puternic faptul că Assad este sortit pieirii.

Violenţa în curs de desfăşurare escaladează şi înclină treptat balanţa în favoarea rebelilor. Succesul remarcabil al rebelilor sirieni, care au ucis patru oficiali de top acuzaţi că ar fi pus în aplicare executarea represiunii brutale condusă de Assad, a crescut în mod dramatic nivelul de incertitudine şi i-a demoralizat pe mulţi dintre comandanţii de top ai lui Assad.

Numărul dezertorilor, oficiali de vârf printre care ambasadorul sirian în Irak, Nawaf Al-Fares, şi generalul de brigadă Manaf Tlass, a crescut vertiginos şi devine din ce în ce mai greu pentru Assad să găsească persoane în care să poată avea încredere, din numărul tot mai mic de loiali.

Încurajaţi de succesele înregistrate în atacarea bazei de putere a lui Assad, rebelii au făcut paşi mari în capacitatea lor de a organiza şi planifica noi modalităţi prin care să provoace pierderi tot mai mari pentru armată şi forţele de miliţie mai bine instruite şi mai bine echipate.

În cele din urmă, eşecurile tuturor eforturilor diplomatice au obligat puterile occidentale, alături de Turcia şi Liga Arabă (AL), să caute soluţii alternative în afară Consiliului de Securitate al ONU (CSONU), prin livrarea unor arme mai mari şi mai sofisticate, a unor mijloace de comunicare, a unor informaţii secrete şi altor dispozitive necesare pentru forţele rebele.

Interesele ruseşti şi americane

Oricât de importante sunt aceste măsuri în sprijinirea rebelilor, ele rămân, din păcate, insuficiente pentru a înclina balanţa în mod dramatic în favoarea opoziţiei şi a asigura dispariţia rapidă a regimului Assad.

Deşi toate aceste motive (şi altele) fac imposibilă supravieţuirea regimului lui Assad, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, nu este atât de naiv încât să creadă că revolta siriană este o aberaţie şi este probabil conştient de faptul că aceasta este parte integrantă din primăvara arabă.

Tinerii arabi revoltaţi din Siria, care au fost martori la căderea lui Mubarak în Egipt, a lui Gaddafi în Libia, a lui Saleh în Yemen şi a lui Ben Ali în Tunisia, nu mai sunt dispuşi să trăiască în subjugare, umilire şi lipsă de speranţă. Nici un cadru politic, indiferent cine l-ar putea crea, nu va avea succes, dacă nu va satisface aspiraţiile lor.

Putin ştie că, oricât de multe arme îi va furniza lui Assad şi oricât de mult va mai putea să întârzie inevitabilul, în final, regimul lui Assad este sortit pieirii.

Preocupat în legătură cu poziţia internă a lui Assad, care se deteriorează, Putin, care este văzut acum drept complice la masacru, va încerca să micşoreze daunele mai devreme, din moment ce Kremlinul este cu siguranţă ghidat de interesele majore ale Rusiei în regiune.

Preşedintele Obama înţelege că Statele Unite îşi vor pierde o mare parte din credibilitatea şi influenţa rămase în cazul în care continuă să se adăpostească sub eforturile diplomatice eşuate şi să se angajeze într-o retorică goală şi fără speranţă pentru a pune capăt conflictului (în pofida campaniei sale pentru realegere), atunci când sute de sirienii sunt ucişi în fiecare zi.

Într-adevăr, refuzul de a permite interferenţe externe la criza actuală va aduce criza atât la uşa Rusiei, cât şi a Statelor Unite ale Americii.

Este necesară o colaborare

Este clar că Rusia va încerca să îşi protejeze interesele în Orientul Mijlociu, care transcend Siria şi se extind către semiluna şiită ce se întinde de la Golful Persic până la Marea Mediterană, şi consideră alarmantă situaţia în deteriorare rapidă din Damasc, ştiind că dacă va continua cu politica sa actuală s-ar auto-înfrânge.

De asemenea, este clar că Statele Unite au mize majore în regiune, iar derularea evenimentelor din Siria ar putea submina în mod grav interesul strategic global american. Deşi Statele Unite, în virtutea alianţelor lor extinse din Orientul Mijlociu, sunt în avantaj, Rusia poate împiedica Statele Unite şi aliaţii săi să manevreze lucrurile după bunul lor plac, aşa cum a fost demonstrat în mod clar până în prezent.

Cu toate acestea, Rusia ştie că fără o colaborare cu Statele Unite în legătură cu viitorul Siriei, Moscova va avea puţine de spus în modelarea sau influenţarea unei eventuale noi ordini politice, care va rezulta din cenuşa unei violenţe şi a unui haos prelungite şi care va fi plină de răzbunare şi pedeapsă. Islamiştii vor beneficia cel mai mult şi va apărea şi mai mult extremism.

Prin urmare, a venit timpul ca cele două puteri, în parteneriat cu Consiliul Naţional Sirian (SNC), AL şi Turcia, să colaboreze pe deplin în căutarea unui rezultat care va păstra o mare parte din interesele lor, dar care va preveni, în acelaşi timp, ca această criză să "iasă de sub control", după cum a susţinut recent secretarul american al apărării Panetta.

Într-adevăr, nici Rusia, nici Statele Unite ale Americii (chiar dacă vor aborda conflictul din unghiuri diferite) nu îşi pot permite ca această criză să distrugă ţara, lăsând în urmă zeci de mii de victime, fără ca ea să afecteze grav interesele lor imediate şi pe termen lung.

Realizarea unei oferte

Ar trebui menţionat faptul că în mai multe ocazii, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a declarat că Rusia nu este căsătorită cu preşedintele Assad şi nu ar obiecta la o soluţie pentru încheierea crizei, în circumstanţe neprecizate. Se poate ca perspectiva, dacă nu certitudinea unui război civil complet (Crucea Roşie a declarat deja criza drept război civil), să fi creat acum condiţiile ca Statele Unite şi Rusia să creeze o strategie pentru înlăturarea lui Assad, prin sprijinirea eforturilor SNC spre acelaşi obiectiv.

După cum s-a menţionat mai sus, Putin ştie că dacă va continua să-l sprijine Assad până la sfârşit, asta ar reprezenta o înfrângere, iar să piardă Siria ar fi o lovitură majoră pentru interesele strategice generale ale Rusiei în regiune.

Dacă Putin poate ajunge la un acord cu Statele Unite şi SNC, acord care să păstreze interesele Rusiei în Siria şi care să negocieze cu Statele Unite probleme bilaterale de importanţă critică pentru Rusia, atunci el ar fi pregătit să-l sacrifice pe Assad. Odată ce Assad ar afla, prin canale private ruseşti, că este pe cale să piardă sprijinul Moscovei, el ar putea opta să treacă, în condiţii de siguranţă, într-o altă ţară şi să evite soarta lui Gaddafi.

Dacă Assad va refuza să ţină seama de apelul Rusiei, atunci Rusia, pentru a salva aparenţele, şi-ar putea exprima deschis îngrijorarea că criza din Siria este într-adevăr pe punctul de a scăpa de sub control şi că pune în pericol stabilitatea regiunii. În acest scop, Rusia va fi pregătită să sprijine o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU, în numele Ligii Arabe şi în temeiul capitolului VII, care autorizează impunerea unor sancţiuni şi utilizarea forţei dacă Assad refuză să renunţe la putere.

Rezoluţia ar trebui să autorizeze şi livrarea de echipamente militare pentru a opri tancurile şi avioanele de luptă, furnizarea de asistenţă logistică către opoziţie şi permiterea rebelilor să păstreze o porţiune mare din teritoriul din partea de nord şi sud.

Acest lucru va oferi un sanctuar pentru creşterea masivă preconizată de refugiaţi şi va stabili un spaţiu pentru Armata Siriană Liberă, de unde ar putea dezvolta operaţiuni majore împotriva regimului.

În acest scop, Statele Unite şi Rusia ar putea ajuta SNC să organizeze şi să prezinte un program unitar, care încorporează toate grupurile sociale şi sectele religioase din Siria, în special minorităţile kurde, creştine şi alawite.

O colaborare din nevoie între Rusia şi Statele Unite va evita un rezultat teribil, în care ambele ţări ar putea suferi un eşec umilitor.

Un guvern din umbră

Este imperativ ca SNC să fie pregătit să preia aparatul guvernamental când Assad va fi înlăturat, prin instituirea unui guvern din umbră format din personalităţi ce ar trebuie să includă şi o parte din cei care au dezertat recent din Siria.

Odată ce SNC va prezenta un front unit, sprijinul pe care îl primeşte din partea Occidentului (şi Rusia), ar trebui să fie condiţionat de o perioadă mai lungă de tranziţie de trei până la cinci ani, înainte ca alegerile să aibă loc.

În acest mod, noile partide politice (laice) vor avea o şansă mult mai bună de a organiza şi de a pregăti platforme politice globale, reducând în acelaşi timp, în mod substanţial, şansele ca islamiştii să prindă curaj, situaţie pe care nici Rusia, nici Statele Unite ale Americii şi nici SNC nu o doresc.

În plus, Statele Unite şi Rusia ar trebui să fie pregătite să sprijine o a doua rezoluţie a ONU, care ar autoriza instituirea unei forţe de menţinere a păcii, formată în mod ideal dintr-un minim de 10.000-15.000 de militari din statele arabe.

De preferat ar fi ca această forţă să intre sub comanda comună a Arabiei Saudite şi Egiptului, iar consilierii externi din Occident şi Rusia să ofere doar un sprijin logistic şi tehnic. O astfel de forţă trebuie să poată lua măsuri pentru menţinerea păcii, dacă este necesar, dacă se doreşte funcţionarea sa eficientă în Siria.

Având în vedere numărul mare de probleme conflictuale între toţi jucătorii ale căror interese vor fi afectate de rezultatul crizei din Siria, această abordare poate fi văzută drept exagerată. Dar dacă criza este lăsată să-şi urmeze propriul curs, toată lumea va avea de pierdut, iar Orientul Mijlociu va fi aruncat într-un viitor înfricoşător de imprevizibil.

Alon Ben-Meir este profesor de relaţii internaţionale la Centrul pentru Afaceri Globale al NYU. El predă cursuri de negocieri internaţionale şi studii despre Orientul Mijlociu. alon@alonben-meir.com