Crimele comunismului, sistemice şi sistematice. Regimul terorii - supraveghere, intimidare, represiune

Atât în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cât şi în arhiva Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), există nenumărate dovezi care atestă latura sistemică a represiunii politice comuniste din România anilor 1964-1989.

"Regimul comunist din România, la fel ca celelalte regimuri comuniste prezente de-a lungul secolului XX în Europa, a fost caracterizat prin teroarea politică exercitată asupra cetăţenilor. Înrădăcinarea unei temeri a subiectului de drept faţă de stat era realizată pe două paliere: pe de-o parte afirmarea constantă a puterii regimului prin diferite manifestaţii, simboluri etc., pe de cealaltă parte o represiune imediată, dură şi lipsită de orice fel de garanţii legale a oricărui oponent politic.

În perioada 1947-1964, represiunea comunistă pe motive politice a îmbrăcat formele Gulagului românesc (sistemul de penitenciare, lagăre şi închisori destinate anihilării fizice şi morale a oponenţilor regimului), execuţiilor extrajudiciare, dispariţiilor forţate, anchetelor abuzive, arestărilor fără temei legal, confiscării bunurilor, forţării intrării în şomaj şi exilului forţat", reiese dintr-un comunicat remis de IICCMER.

Deşi regimul comunist a eliberat deţinuţii politic printr-o serie de decrete în perioada 1962-1964, IICCMER arată că diferite forme de supraveghere, intimidare şi represiune politică au continuat să existe până la căderea regimului în decembrie 1989, după cum urmează:

1. Supravegherea informativă. Imediat după eliberare, toţi foştii deţinuţi politic au fost puşi sub supravegherea informativă a organelor de Securitate din regiunea în care îşi declarau domiciliul. Supravegherea se realiza prin coordonarea de către ofiţerii Securităţii a unei reţele de agenţi care aveau posibilităţi de informare pe lângă "obiectiv", prin interceptarea (şi uneori chiar blocarea) corespondenţei şi a conversaţiilor telefonice private, dar şi prin filaj. Obiectivele urmării erau stabilirea concepţiilor şi atitudinilor politice ale foştilor deţinuţi, aceştia fiind chemaţi la Securitate pentru a fi "avertizaţi" în privinţa riscurilor pierderii libertăţii dacă erau suspectaţi de a avea atitudini împotriva regimului. De asemenea, de multe ori se încerca recrutarea acestora ca informatori, în schimbul garantării libertăţii.

În concret, mii de astfel de cazuri se regăsesc în dosarele din fondul Informativ din Arhiva Securităţii (aflată în custodia CNSAS). De exemplu, cazurile Marcel Petrişor, Adrian Băcilă sau Mihai Buracu. De menţionat că nu doar foştii deţinuţi politic erau urmăriţi informativ, ci şi alţi oameni care ridicau suspiciuni autorităţilor din cauza activităţii lor împotriva regimului.

2. Anchetarea şi arestarea. Atunci când, în urma informaţiilor obţinute pe baza supravegherii, se constata că persoana urmărită are atitudini şi comportamente contrare regimului, ea era invitată la Securitate şi anchetată. Uneori, aceste anchete foloseau inclusiv violenţa fizică (cazul concret al lui Radu Filipescu, maltratat în ancheta din 1987 (trăieşte încă). De asemenea, cazul lui Petre Mihai Băcanu (trăieşte încă), arestat în 1989 şi eliberat fără forme legale pe 22 decembrie 1989.

Metodele represive erau utilizate şi în închisori, unde deţinuţii periculoşi erau filaţi prin intermediul informatorilor, a microfoanelor din celule şi erau supuşi abuzurilor psihologice şi fizice de către deţinuţi de drept comun. Este cazul preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

3. Internarea în azile psihiatrice. Unele persoane care desfăşurau activitate împotriva regimului au fost declarate în mod abuziv lipsite de discernământ şi internate în azile psihiatrice, unde li s-au administrat tratament destinat bolnavilor psihic. Este cazul lui Vasile Paraschiv.

4. Fabricarea de dosare de drept comun. Deoarece regimul susţinea, obligat de angajamentele internaţionale, că nu mai are deţinuţi politici în perioada Ceauşescu, persoanele incomode erau condamnate la diferite pedepse cu închisoare sub masca infracţiunilor de drept comun (pentru compromitere), de cele mai multe ori înscenate de Securitate. Un astfel de exemplu este Raul Volcinschi, deţinut politic între 1956-1964, condamnat în anii '80 pentru săvârşirea mai multor presupuse infracţiuni ca urmare a unei colaborări a Securităţii cu Miliţia.

Represiunea politică - un fenomen sistemic

"În baza celor de mai sus, precum şi a tuturor probelor în acest sens deţinute de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, considerăm că represiunea politică a continuat pe întreaga durată a regimului comunist, fiind un fenomen sistemic.

Mai mult, metodologia clară utilizată de agenţii statului român în perioada 1964-1989, metodologie care reiese din dosarele amintite de mai sus şi poate fi probată cu informaţii dintr-un număr încă necunoscut de mare de dosare, dovedeşte că represiunea politică din perioada comunistă era aplicată în mod sistematic, agenţii fiind conştienţi că erau executanţi ai unui atac sistematic împotrivă unei populaţii civile.

Relevant pentru rolul jucat de Securitate în această perioadă este şi discursul lui Nicolae Ceauşescu în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România din 26.06.1967: "Pentru partid este clar că Securitatea este un instrument al partidului şi al statului, chemat să înfăptuiască dispoziţiile şi ordinele partidului şi guvernului în lupte împotriva duşmanilor oamenilor muncii şi constructorilor socialismului. Acesta a fost rolul Securităţii de la crearea sa, acesta este acum şi va fi şi în viitor."

A se observa că nu se face nicio menţiune cu privire la legalitatea măsurilor luate de partid şi implementate de Securitate. În schimb, se afirmă obligaţia agenţilor Securităţii de a pune în aplicare "dispoziţiile şi ordinele partidului şi guvernului" cu privire la oponenţii politici ai regimului.

În acest sens, în cadrul justiţiei penale de tranziţie, trebuie creată distincţia între autorul faptei penale şi autorul ordinului vădit ilegal în baza căruia a acţionat mai mult sau mai puţin liber primul. Stabilirea răspunderii penale a celor implicaţi în săvârşirea de abuzuri în timpul şi în numele unui regim totalitar este un proces cu atât mai dificil cu cât trebuie identificaţi atât cei care au săvârşit în concret abuzul, cât şi cei care au creat cadrul şi au dat ordinul necesare pentru săvârşirea respectivului abuz."