Ce a obţinut Turcia la summitul G20
alte articole
Liderii occidentali au nevoie de ajutorul preşedintelui turc pentru a lupta împotriva Statului Islamic şi pentru a ţine refugiaţii în afara Europei. Dacă el cooperează în acest sens, Occidentul îi va tolera derapajele antidemocratice şi represiunea din plan intern. Erdogan joacă şi cartea cu relaţia cu Rusia şi Iranul ca pe o sperietoare pentru a-i determina pe vestici să nu-i facă probleme, în timp ce el îşi atacă adversarii în plan intern, dar şi în plan extern, prin declanşarea operaţiunii militare în Siria împotriva miliţiilor kurde.
La summitul G20, preşedintele turc a fost în centrul evenimentelor şi s-a întâlnit cu preşedintele american Barack Obama, cu preşedintele rus Vladimir Putin şi cancelarul german Angela Merkel, adică cu toţi actorii care contau. Să nu uităm că actualul armistiţiu temporar în Alep a fost anunţat de preşedinţii turc şi rus, după ce Erdogan declarase că ”fără consimţământul Turciei, niciun scenariu nu poate fi pus în practică în Siria”.
Dacă până acum Siria era o adevărată bombă cu ceas pentru Erdogan, care a lăsat Statul Islamic să ajungă ceea ce este astăzi, o ameninţare pentru întreaga regiune, acum este un teren pe care şi Turcia îşi marchează influenţa. Ankara a obţinut această poziţie datorită politicii americane în Siria, care în continuare nu se implică on the ground şi foloseşte alte forţe – mai întâi kurzii, acum miliţiile siriene pro-turce.
După ce relaţiile dintre SUA şi Turcia se tensionaseră la maximum până la acuzaţii precum că americanii ar fi participat la puciul eşuat, conflictul a fost dezamorsat total la summitul G20 de preşedintele Obama care a fost numai lapte şi miere în întrevederea cu Erdogan. El nu a vorbit decât despre susţinerea SUA pentru Turcia şi n-a mai suflat un cuvânt despre încălcările grave ale libertăţii presei şi despre arestările masive de după lovitura de stat eşuată. ”Tayyip, încă odată, îmi pare bine să te văd. Ne bucurăm că eşti aici, în siguranţă, şi că putem continua să lucrăm împreună să consolidăm alianţa şi parteneriatul puternic pe care l-am stabilit în timpul preşedinţiei mele”, a spus cu mare afecţiune Obama. Şi Erdogan a răspuns cu aceeaşi căldură: ”Barack, îţi mulţumesc … Este o plăcere pentru mine să te întâlnesc în cadrul summitului G20. După puciul eşuat din 15 iulie, am avut o convorbire telefonică şi aceasta este prima întâlnire face-to-face pe care o avem de atunci, şi vreau să-ţi mulţumesc pentru susţinerea acordată împotriva acestei tentative”.
Schimbarea de atitudine este radicală. Dacă până atunci preşedintele şi apropiaţii lui tunau şi fulgerau, învinovăţind SUA pentru puci, acum retorica s-a schimbat complet. Şi vicepremierul turc Numan Kurtulmuş spunea într-un interviu acordat NYT că “poziţia noastră oficială este clară. Nu vedem nicio dovadă care să indice că oficiali americani au susţinut lovitura de stat”. Cu alte cuvinte, s-a ajuns la un acord între cele două părţi. După ce au tras multă vreme în zadar de Turcia să-i ajute în combaterea ISIL, americanii se văd acum la mâna Turciei privind problema siriană.
După intervenţia rusească, regimul Assad nu mai poate fi înlăturat, iar armata siriană recâştigă teritoriu. SUA în schimb îşi abandonează aliaţii, kurzii pe care i-a înarmat şi susţinut cu forţe speciale şi aeriene, on the ground, ca forţă principală anti-ISIS şi se aliază cu Turcia, care a pornit propria ofensivă în Siria împotriva acestora. Prin cucerirea oraşului Jarabulus, Ankara şi-a îndeplinit scopul de a împiedica unificarea teritoriilor kurde şi formarea unei regiuni autonome a acestora de-a lungul graniţei sale şi acum este dispusă să joace rolul de aliat al americanilor în cucerirea fiefului ISIS, oraşul Raqqa, în schimbul tăcerii faţă de abuzurile interne din Turcia.
După ce relaţiile dintre SUA şi Turcia se tensionaseră la maximum până la acuzaţii precum că americanii ar fi participat la puciul eşuat, conflictul a fost dezamorsat total la summitul G20 de preşedintele Obama care a fost numai lapte şi miere în întrevederea cu Erdogan.
Adevărul este însă că degeaba cere Turcia o zonă de interdicţie aeriană şi instituirea de zone sigure pentru refugiaţi în Siria, pentru că este prea târziu. Rusia are propria no fly zone, iar SUA nu au fost dispuse să o implementeze, iar acum este mult prea târziu. Chiar dacă a pozat în marele câştigător la G20 şi a fost periat de Obama, Erdogan s-ar putea să se împotmolească într-o aventură, asedierea oraşului Raqqa, care-l va costa mult în raport cu beneficiile obţinute. Până la urmă Rusia şi Iranul sunt acum actorii care dau tonul în Siria. Turcia şi SUA doar reacţionează la mişcările acestora.
În acest context, Erdogan ar putea lua în calcul o schimbare de politică şi o coordonare a acţiunilor sale din Siria cu Rusia, în speranţa că aceasta va renunţa la parteneriatul cu Unităţile de Protecţie ale poporului (YPG), braţul armat al Partidului sirian kurd al unităţii democratice (PYD), şi că Moscova îl va ajuta să-i împingă pe kurzi cât mai departe de graniţa siriano-turcă.
Apropierea Ankarei de poziţia Teheranului şi a Moscovei privind Siria este evidentă în ultima vreme. Deja Turcia nu mai vorbeşte despre necesitatea înlăturării de la putere a preşedintelui sirian Bashar al Assad. Mai mult, premierul Yildirim a insistat că integritatea teritorială a Siriei trebuie respectată, placă pe care o auzim adesea de la ruşi. De partea cealaltă, Rusia a avut o reacţie foarte moderată la adresa operaţiunii militare declanşate de Turcia în Siria. Moscova s-a declarat ”profund îngrijorată” de aceasta, dar n-a dat avertismente şi n-a făcut declaraţii dure, iar Damascul s-a mulţumit să condamne doar formal operaţiunea ”Scut de Protecţie Eufrat” ca fiind ”o violare flagrantă a suveranităţii sale”. Ca urmare, nu poate fi exclusă nici o susţinere tacită a Turciei de către Rusia şi Iran, cât şi de către Bashar al-Assad, pentru că acţiunile acesteia în Siria anulează câştigurile obţinute de kurzi.
