Când criza ziarelor devine o ştire

Dacă există o încarnare a jurnalistului care 'nu cruţă pe nimeni', probabil că îi seamănă americanului David Carr, atât de fidel acestui rol încât a efectuat în urmă cu mai mulţi ani o investigaţie asupra lui însuşi. Acum, când este una dintre semnăturile de primă mărime ale cotidianului ''New York Times'', Carr s-a dedicat cu o rigoare similară problemei care în America este considerată o mare poveste a vremurilor actuale - criza ziarelor -, se arată într-un editorial publicat de La Stampa.

În ediţia de luni, Carr s-a dedicat unei analize nemiloase a problemelor ziarului ''Washington Post'', istoricul rival care se confruntă cu probleme economice ce îi ameninţă însăşi supravieţuirea.

Ziarul care a dezvăluit scandalul Watergate a cunoscut în ultimele zile îndepărtarea bruscă a directorului, Marcus Brauchli, înlocuit cu Marty Baron de la ''Boston Globe''. Un episod care se încadrează în scenariul dramaticelor pierderi de bani, exemplare şi cititori pe care 'Washington Post' le înregistrează de mai mult timp.

Carr a criticat dur măsura editoarei Katharine Weymouth, moştenitoarea dinastiei Graham care controlează cotidianul. Principalul cap de acuzare nu este alegerea lui Baron, ci acuzaţia adusă lui Weymouth că nu a identificat încă o strategie clară pentru un ziar cu 600 de jurnalişti, care luptă pentru a decide dacă să rămână naţional sau să se resemneze la o dimensiune regională.

Schimbările de directori şi incapacitatea de a genera profituri au condus ziarul, în opinia lui Carr, la un pas de o avalanşă de reduceri de locuri de muncă, fără îndrumări cu privire la modul în care să se iasă din abis şi fără un model clar de afaceri pentru era digitală. Până în urmă cu un timp, cea care a ţinut în viaţă redacţia a fost 'Kaplan', o societate pe care o controlează şi care a prosperat în lumea testelor şcolare şi universitare, dar care a intrat acum la rândul ei în criză.

Povestea este tipic americană, dar sugerează totodată o serie de lecţii şi pentru alte ţări. Prima lecţie constă în faptul că criza ziarelor (nu a jurnalismului, care nu a stat niciodată mai bine) este o tranziţie epocală, care devine 'ştire' şi prin urmare trebuie relatată cu aceeaşi metodă prin care se relatează crizele în politică, economie sau sport. În joc nu sunt numai ziarele ca întreprinderi, ci şi ceea ce reprezintă ele în democraţii. O temă complexă, care merită mai multă atenţie decât limitarea la conferinţe şi dezbateri pentru experţi.

Există două modele mari care se înfruntă în prezent la scară globală. Pe de o parte, alegerea unor ziare ca 'Washington Post' de a oferi un conţinut de calitate gratuit pe toate platformele digitale (web, smartphone, tabletă). Cel mai bun interpret al acestei filosofii este britanicul 'The Guardian', care în câţiva ani şi-a văzut explodând traficul pe web, devenind al treilea site de ştiri cel mai popular din lume, după 'Daily Mail' şi 'The New York Times'' . Dar 'The Guardian' tocmai a încheiat un bilanţ cu pierderi de 76 milioane de lire sterline. O fundaţie bogată îi permite în prezent ziarului să rămână în picioare şi să continue să facă un jurnalism de calitate. Dar întrebarea este: 'Pentru cât timp?'.

Celălalt model este tocmai cel al 'New York Times', bazat pe un mecanism care permite să consulţi gratuit un anumit număr de informaţii digitale, după care, odată depăşit acest număr, cere plata. Un 'zid', care pare să funcţioneze, având în vedere că a produs 532.000 de abonamente digitale în ceva mai mult de un an.

Gratuit sau cu plată, cele două modele se bazează ambele pe informaţia de calitate. Nu este întâmplător sloganul cu care ziarul din New York vinde abonamente: 'Jurnaliştii noştri fac diferenţa'. Aici este a doua lecţie care vine de la cazul american: David Carr este confirmarea faptului că merită să plăteşti pentru ca 'New York Times' să poată continua să-şi permită un David Carr.