Calendarele de la Sarmizegetusa Regia

După uciderea marelui Burebista şi împărţirea Imperiului Getic în cinci principate, Sarmizegetusa Regia pare a fi ajuns cea mai importantă cetate din Dacia. Acolo a fost făurit aşa-zisul „Soare de Andezit”, în realitate altarul lui Apollon-Zalmoxis, înconjurat de cei zece ucenici ai zeului.

Tot acolo, a fost înălţat şi micul calendar rotund, ce reprezintă anul dacic. Acest calendar este alcătuit din 11 grupuri de câte 8 stâlpi şi câte un grup de 7, respectiv 6 stâlpi. În graiul dacic, PAR însemna „Patru; Stâlp” (cf. germ. vier „patru”; rom. par). Aşadar, 11 x 8 x 4 = 352.

Adăugând la 352 ceilalţi 13 stâlpi (7 + 6), se obţine numărul 365, adică zilele unui an obişnuit (nebisect). Cele 3 grupuri dintre grupurile de 7 şi 6 reprezintă cei 3 ani în care tinerii Gemeni Divini, Apollon şi Diana, au fost plecaţi dintre geţi, iar 7 + 6 = 13, anii după care Crăciunul geto-dacic şi alte sărbători cădeau în aceeaşi zi. În acelaşi timp, 7 x 6 = 42, adică anii pe care Gemenii Cereşti i-au petrecut în această lume.

În interiorul cercului mai sunt 3 stâlpi, ce reprezintă câte o zi din cei 3 ani bisecţi cuprinşi în răstimpul de 13. De altfel, la geto-daci, numărul 13 avea o semnificaţie specială, fiind inclus chiar în numele unei plante medicinale, PHITH-OPTH-ETHELA „Treisprezece Probe (Încercări); Treisprezece Trepte”, literal „Cinci – Opt - Probe”. Numărul s-a păstrat până astăzi la români în cele treisprezece zile sărbătoreşti dintre Ajunul Crăciunului şi Bobotează.

La geto-daci, aceste probe erau date de tinerii candidaţi la jertfa supremă, dintre ei fiind aleşi două fete şi patru băieţi, aşa cum sugerează şi denumirea, atestată, a unei alte plante medicinale, ANIAR-SEXE „Şase Tineri; Şase Ianuarie”, dată când se serba şi „Boboteaza” strămoşilor noştri.

Calendarul mare rotund a fost înălţat după eliberarea Daciei, până la anul 1000 de la naşterea Gemenilor Divini. Primul cerc (exterior) este format din 104 blocuri de andezit şi reprezintă numărul zilelor de post dintr-un an dacic, adică miercurile şi vinerile. Şi acest număr era sacru pentru geto-daci, dovadă şi numele unei cetăţi traco-macedonene, STU-BERA „O Sută Patru” (cf. rom. stobor „împrejmuire; stâlp; ulucă”).

Al doilea cerc din marele calendar, lipit de cel exterior, este compus din 180 de stâlpi înguşti, grupaţi câte şase. Al treilea cerc este constituit din 84 de stâlpi de lemn. Aşadar: 104 + 180 + 84 = 368, cele trei zile în plus referindu-se la anii bisecţi din ciclul de 13.

Nu întâmplător, potcoava din interiorul marelui calendar este alcătuită din 34 de stâlpi de lemn, prevăzută cu două praguri aşezate faţă în faţă, către călcâiul potcoavei. Aceste praguri despart 21 de stâlpi de ceilalţi 13, aflaţi spre vatra sacră. Să reţinem, din potcoavă, şi acest calcul: 34 + 13 = 47.

Dacă vom face o socoteală simplă, rezultă că sanctuarul-calendar a fost înălţat (terminat) la anul 1000 de la Zalmoxis. Astfel: 21 x 47 = 987, adică anul Independenţei Daciei (273 e. n.). Adăugând la 987 cei 13 stâlpi de la călcâiul potcoavei, obţinem 1000 – de la Zalmoxis – anul desăvârşirii calendarului mare de la Sarmizegetusa.

În complexul astronomic de acolo mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă obiceiurile strămoşilor noştri. Un exemplu este aliniamentul alcătuit din 4 şiruri de câte 10 postamente de andezit (4 x 10 = 40), ce sugerează zilele din postul Crăciunului geto-dacic, ca şi ale celui românesc.

Revenind la numărul 13, care pe unii îi sperie, trebuie spus că amintirea lui sacră s-a păstrat la solomonari, din rândul cărora, oricât ar părea de necrezut, făcea parte însuşi... Ştefan cel Mare. Astfel, pe un disc găsit între celebrele tăbliţe de plumb de la Sinaia, unde apare şi stema cu bour a Moldovei precum şi chipul marelui voievod, scrie în limba dacă: TAPO PANTELO ON ŞTEFAN DAVO I VASH, adică „Au strigat oştenii ca Ştefan ţara s-o conducă”.

Cei care nu cred că „Atletul lui Christos”, cum l-a numit un papă, era iniţiat în tainele zalmoxiene, să desluşească tâlcurile din ceea ce se relatează mai la vale!

La leatul 1758, în luna Februarie, la porunca mitropolitului Iacob Putneanul, s-a deschis pentru întâia oară mormântul lui Ştefan. Uluirea s-a aşternut peste preoţii şi călugării de faţă: domnul fusese înmormântat fără sicriu şi înveşmântat doar într-o mantie domnească, aşezat – atenţie! – pe 13 drugi de fier, capul fiindu-i sprijinit pe câteva cărămizi zidite! Aşa scrie în zapisul mitropolitului. În chip misterios, despre înmormântarea lui Ştefan cel Mare nu pomenesc nici cronicarii, nici istoricii de mai târziu.

Apoi, în luna Noiembrie, anul 1856, la stăruinţa egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială a stăpânirii austriece în Bucovina cotropită a deschis mai multe morminte „aflătoare în biserica Mânăstirii Putna... aparţinând domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, şi membrilor familiei sale".

Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul „guvernial” Anton Schonbach, asistat, în calitate de „comisar spiritual”, de către Teoctist Blaezewicz, asesor imperial consistorial. Conducerea tehnică a lucrărilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară de către dr. Vincenţiu Szymonowicz.

La sfârşitul lucrărilor a fost încheiat un amplu proces-verbal, publicat apoi de F. A. Wiekenhauser în „Istoria Mânăstirilor Voroneţ şi Putna”, în 1886. Din acest document reiese că, la cea de-a doua deshumare, osemintele voievodului nu au fost atinse, dar, din aşezarea lor, „se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej, rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fusese aşezate la început”.

Procesul-verbal arată că în mormântul lui Ştefan cel Mare „cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier... ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului... Din partea de sus a corpului nu se mai vede mai nimic, şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinută, lipsit de orice acoperământ”.

Am spus că, la geto-daci, 13 erau probele date de tinerii candidaţi la solia către Zalmoxis. Însă 13 erau şi Vămile Văzduhului, pe care sufletul desprins de trupul defunctului trebuia să le treacă spre Rai.

Formula dacică referitoare la cele treisprezece probe sau trepte putea fi înţeleasă şi ca PHITHOPH-THETHELA „Vămile (Dările) Grozave” (cf. rom. vătaf; potop; bidiviu; cislă „dare; impozit”). Astfel se vede încă o dată că, în profunzimea ei, spiritualitatea populară românească este curat dacică.