Dupa Dealuri, un film al dilemelor

Filmului După Dealuri i s-a reproşat că ne strică imaginea noastră ca popor şi ca comunitate religioasă. S-a spus că filmul e ”o ruşine” şi că ”noi n-avem aşa ceva”. E de înţeles când indignările de acest gen vin din partea unor voci bisericeşti, e de înţeles că ei vor să-şi protejeze imaginea sub idilica înfăţişare a bisericii etern-îndrumătoare, cu o moralitate fără pată, în care excepţiile- oricât de zguduitoare ar fi- să nu confirme decât regula.

Au mai reproşat folosirea acestui caz-excepţie, (cazul Tanacu, cuprins între paginile cărţii Spovedanie la Tanacu a Tatianei Niculescu Bran, carte din care s-a inspirat scenariul) pentru a aduce în prim plan o realitate pe care, s-a afirmat, noi n-o avem (dragostea între două femei).

Dar dincolo de subiectul pe care acea voce bisericească îl găseşte scandalos, dar care reflectă doar un aspect din controversata realitate a vieţii monahale într-o lume cu valori morale greu validabile, filmul se dezvăluie pe mai multe paliere, extrăgându-se unor simple judecăţi despre vinovaţi şi sentinţe.

Întreg filmul respiră atâta autenticitate încât face din cazul Tanacu, petrecut în 2005, un caz deschis. Şi în realitate, se pare, ca şi în film, e greu de stabilit vinovaţii. Reportericeşte, faptele se cunosc: o tânără, cu o sensibilitate psihică mai mare, moare la o mănăstire în urma unui process de exorcizare. Cartea Tatianei Niculescu Bran merge pe firul posibilelor explicaţii care să aducă lumină asupra cauzelor care au dus la un astfel de deznodământ tragic: destinul de copii traumatizaţi de orfelinatele comuniste, medici obosiţi, pedofilie şi corupţie.

Filmul este greu, apăsător şi, cu excepţia transformării Voichiţei din final, lipsit de iluminări. Dar mai mult decât orice este un film al dilemelor. Deşi subiectul, desfăşurarea acţiunii şi contextul sunt inedite, ne putem regăsi mai mult sau mai puţin în fiecare dintre personaje, pentru că ne regăsim în dilemele filmului, aceleaşi dileme pe care viaţa ni le pune.

S-a spus că este un film despre vină dar orice încercare de a indica vinovaţii devine un proces simplist şi inutil. Nu oamenii sunt vinovaţi în film, căci ei sunt mai degrabă, cu toţii nişte victime. Victime ale unor sisteme care le controlează implacabil destinele. Fie că e vorba de sistemul politic, sistemul social sau cel medical, de care filmul nu face caz de nici unul dintre ele, acestea sunt perceptibile dincolo de intenţiile, motivaţiile şi acţiunile personajelor.

Rezultă, astfel, un fel de damnare care le absolvă de vină şi pe Alina, care, n-a putut porni mai departe, în lume, fără prietena ei, Voichiţa, dar nici nu s-a adaptat vieţii de mănăstire, şi pe Voichiţa, care, purtându-şi păcatul nemărturisit nu putea face o alegere tranşantă între Alina şi o viaţă de mănăstire. Îl absolvă şi pe preot care, prins în dilema de a alunga fetele din mănăstire şi de a le ajuta aşa cum ştia el, ca monah, nu a putut-o rezolva. Le absolvă şi pe maicile din mănăstire, care, neştiind cum să fie de ajutor mai bine, au încercat să ajute de la nivelul lor de înţelegere.

Mă întreb dacă aceeaşi damnare sub aceleaşi sisteme absolute îi absolvă pe medicul de pe salvare şi pe doctoriţa de gardă. Filmul, ca şi cartea, sugerează clar că Alina moare, nu din cauza preotului şi a maicilor care o legaseră 3 trei zile pentru a-i putea citi moliftele, ci din cauza dozei prea mari de adrenalină pe care, doctoriţa de pe salvare i-o aplică în momentul în care încearcă s-o trezească din leşin (5 injectii cu adrenalină). Iar dacă incompetenţa maicilor şi a preotului se află undeva la graniţa între credinţa de tip medieval şi ignoranţă presărată cu bune intenţii, pe medici îi putem acuza până la un punct de malpractice şi nepăsare.

Trăirile monahale care au la baza valori sirituale superficiale, luate ad literam, deprivează filmul de experienţa spirutuală pe care noi românii credem că o gasim în locaşurile de cult. Sau, poate, este o radiografie fidelă a realitaţii romaneşti plină de vicisitudini şi neîmpliniri.

Într-un mod mai simplist am putea-o acuza pe însăşi Alina că a plătit cu viaţa pentru patima ei. Sau pe Voichiţa, a cărei neputinţă de a tranşa situaţia a generat agonia care i-a adus, în final, moartea prietenei ei. Dar imediat, imaginea a două orfane crescute în orfelinat, ar veni să şteargă o astfel de judecată. În spatele scenelor de violenţă ale Alinei, în cuvintele ei aspre, tăioase sau chiar vulgare, în supunerea totală a Voichiţei faţă pe preot şi maica stareţă cărora le spune ”tati” şi ”mami”, intuim două fetiţe a căror copilărie traumatizată de orfelinat le-a frânt alte opţiuni în viaţă. Nu se au decât una pe cealaltă, iar drama lor începe în momentul în care fiecare realizează că nu pot fi împreună pentru că nici una dintre ele nu s-ar putea adapta mediului social oferit de cealaltă. Voichiţa nu poate părăsi mănăstirea pentru a fi chelneriţă pe un vas de croazieră, iar pe Alina, deşi încearcă de dragul Voichiţei, viaţa la mănăstire o rupe în două, provocându-i repulsie şi suferinţă extremă.

Cu personajele trăind situaţii fără ieşire, filmul este trist, dar luminat totuşi de blândeţea umană a celor care aspiră la nematerialitatea societăţii contemporane.

Decorurile (o mănăstire construită de la zero pentru film), desfăşurarea cinematică, imaginile predominant în alb-negru, puternic sugestive, cadrele fotografice, jocul excepţional al actorilor, replicile sau tăcerile şi tensiunea din spatele lor, autenticitatea dezarmantă fac din filmul lui Cristian Mungiu un film de artă.

Presa străină cataloga filmul drept un ”portret al fricii în inima întunecată a Europei”. Regizoul filmului a ales însă să spună ”o poveste despre vină”, după cum declara Cristian Mungiu, poveste care ”a devenit deopotrivă şi una despre alegeri şi despre diferite feluri de a înţelege iubirea; despre ce fac oamenii în numele convingerilor lor şi despre ce se întâmplă când religia este interpretată literal, despre indiferenţă şi despre intoleranţă, însă în primul rând este o poveste despre libertatea de a hotări”.

Trăirile monahale care au la baza valori spirituale superficiale, luate ad literam, deprivează filmul de experienţa spirituală pe care noi românii credem că o mai găsim în locaşurile de cult. Sau, poate, totul este doar un crâmpei dintr-o radiografie fidelă a realitaţii romaneşti plină de vicisitudini şi neîmpliniri. Secvenţa finală care încheie brusc filmul pare să confirme, în mod ironic, acest lucru.

Neputând să-şi depăşească condiţionările mentale, afective şi sociale, destinul personajelor devine o lecţie în sine.