Anastasiu demisionează după scandal: Există şpăgi de supravieţuire şi există şpăgi de îmbogăţire. La noi a fost de supravieţuire

Vicepremierul Dragoş Anastasiu şi-a anunţat duminică, în cadrul unei conferinţe de presă, demisia din Guvernul Bolojan, în urma scandalului privind mituirea unei funcţionare de la ANAF.

În conferinţă, Anastasiu a ţinut să explice "contextul" din spatele acelei poveşti şi a anunţat că a decis să facă un pas în spate pentru că îi este clar că în acest climat nu mai poate ajuta, din moment ce indiferent ce ar face va continua denigrarea la adresa sa.

Declaraţiile lui Anastasiu

Am luat câteva zile de gândire înainte să ies în urma a tot ce s-a întâmplat în spaţiul public cu privire la persoana mea în ultimele două-trei zile.

O dată pentru a acumula cât mai multe informaţii, pentru a avea răspunsurile la cât mai multe întrebări şi pentru a reflecta cu privire la cea mai bună decizie pe care ar trebui să o iau eu pentru a nu periclita guvernul României şi chiar şi pe persoana mea fizică, dacă vreţi aşa. Aş vrea să încep cu contextul în care ne aflăm în momentul de faţă. Un guvern care e de o lună instalat, condus de un premier, domnul Ilie Bolojan, care este extrem de determinat şi de ferm în a face reformele de care România are nevoie.

Avem nevoie şi suntem obligaţi la reforme, pentru că situaţia bugetului României în momentul de faţă este una extrem de dură, de tensionată. Am avut anul trecut un deficit de 9,3% din PIB, anul ăsta ne îndreptăm cu paşi mari către 10, dacă nu luăm măsuri şi la două săptămâni, la 10 zile după ce guvernul a fost instalat, a fost necesară o frână de mână trasă brusc, pentru ca agenţiile de rating să nu ne degradeze de la penultimul nivel acceptabil pentru investiţii la neacceptabil pentru investiţii.

Sigur că această frână de mână a lovit în multe categorii, e un mod în care guvernul a început, fiind obligat, nu dorind să facă aşa ceva, pentru că efectiv nimeni nu-şi doreşte să afecteze sporurile celor care lucrează la buget, pensiile, bursele, studenţii, profesorii, deci multe categorii afectate, un lucru nedorit, dar extrem de necesar şi care s-a dovedit a fi util în a evita retrogradarea la junk.

Acum, sigur că nu putem să ne limităm la categoriile vulnerabile, ci trebuie să mergem mai departe cu planul de reformă. S-a vorbit mult de pachetul 2, de pachetul 3. Suntem acum în faza pachetului 2, care are mult de a face cu lipsa de echitate din societatea românească, are de a face cu risipa şi cu eficienţa. Aici aţi văzut deja că sunt măsuri care se iau în zona de sănătate, că sunt măsuri care se iau în zona administraţiei publice locale şi, de asemenea, măsuri de redresare şi de eficientizare a companiilor de stat din România.

Aici a apărut persoana mea în joc într-un grup de lucru care s-a dorit a fi înfiinţat, în care participă mai multe ministere, care sunt proprietarii multor companii de stat, 1337 de companii, câteva foarte performante, unele care se ţin pe linia de plutire şi foarte multe companii care au probleme foarte mari. Ştim de ani de zile că ăsta e un loc sensibil, în care au fost şi încă sunt multe sinecuri. Un loc pe care, dacă îl deranjezi, este ca şi cum bagi băţul într-un viespar, ca şi cum calci pe un muşuroi.

Ne aşteptam şi ne aşteptăm să fie o rezistenţă foarte mare, să nu fie multe aplauze. Ăsta este momentul în care pe mine s-au pus toate reflectoarele. Nu este ceva la care să nu ne fi aşteptat, pentru că atunci când deranjezi, lumea reacţionează.

Ăsta este şi motivul pentru care au plecat o serie de atacuri din multe puncte de vedere. Readuc aminte, reacţiile la un grup de experţi, care nici măcar nu se formase, erau în prima discuţie de a fi format oameni competenţi din mediul privat, care, sigur, au altă viziune şi altă interpretare în ceea ce priveşte indicatorii de performanţă la care trebuie să ne raportăm. Nu indicatori de performanţă, aşa cum în multe cazuri, nu în toate, avem, care sunt foarte uşor de atins către managerii respectivi.

Vă aduc aminte că pe această zonă România este penalizată cu 330 de milioane de euro, pentru că nu a fost capabilă să operaţionalizeze entitatea care se ocupă cu monitorizarea performanţei şi nu a fost capabilă să reducă numărul de interimate în consiliile de administraţie. De ce n-a fost capabilă, nu ştiu, putem să ne punem o serie întreagă de întrebări, dar lucrul ăsta este o certitudine. Acum, în acest context a apărut în spaţiul public implicarea mea într-un dosar mai vechi, care era public şi acum patru luni, şi acum cinci luni, şi acum doi ani, şi atunci când am fost chemat să fiu consilier la Cotroceni în perioada preşedintelui interimar, Ilie Bolojan, şi pe perioada în care am rămas benevol pentru a asigura tranziţia cu noi, consilierea preşedintelui Nicuşor Dan, acest dosar era în spaţiul public şi era cunoscut.

N-am venit aici nici să mă poziţionez ca victimă, nici să vă ofer nu ştiu câte justificări, pentru că nu despre asta este vorba, am venit aici să vă dau câteva explicaţii pentru a înţelege contextul. Şi chiar dacă s-ar putea să vă plictisesc puţin, o să încep cu contextul anilor 2005-2006-2009, aşa cum l-au avut companiile conduse de mine în acea perioadă. Am avut şi o companie care făcea transporturi internaţionale, avea suficient de multe autocare, foarte mulţi şoferi, mulţi angajaţi, făceam curse internaţionale în toată Europa, o activitate care este în aşa fel reglementată încât e necesară rambursarea de TVA.

Adică veniturile, care înseamnă biletele, sunt fără TVA, toate cheltuiele sunt cu TVA, de fiecare dată trebuie recuperat TVA-ul. Când ai volume mari, vorbim de volume mari de TVA. În acest context aş vrea să vă povestesc relaţia noastră cu statul român la acel moment.

Trei ani de zile, compania mea a fost anchetată de Poliţia Economică cu suspiciunea de evaziune fiscală. S-a constatat la un control la graniţă al câtorva autocare ale subantreprenorilor noştri că lipseau nişte bilete, adică erau mai mulţi pasageri decât erau bilete prezente. Şi atunci s-a venit la noi la companie şi s-a spus: „Verificăm ultimii cinci ani.”

Cum verificăm? „Daţi-ne toate biletele pe care le-aţi avut în fiecare cursă în parte”, aveam plicuri pe fiecare cursă în parte, timp de cinci ani, cinci sute de mii de bilete. Ne-au cerut biletele, le-am pus în faţa firmei, era un munte de cutii, ne-au întrebat „Ce să facem cu ele?”, „Păi ni le-aţi cerut”, le-au cărat la Poliţia Economică, ne-au solicitat să detaşăm un om ca să fie prezent la verificări, am detaşat un om acolo. Lucrul acesta a durat trei ani.

Trei ani. După ceva timp am întrebat mirat ce anume caută, pentru că am zis că poate putem să ajutăm. Şi ne-au spus că „Vor să compare numărul de bilete pe care noi le avem în plicuri cu evidenţele de la Poliţia de Frontieră.”

Poliţia de Frontieră, la acel moment, lua paşaport cu paşaport, teoretic, şi teoretic, am aflat ulterior, înregistra fiecare paşaport la ieşire şi la intrare în ţară. Am întrebat Poliţia de Frontieră două lucruri. „Vă rugăm să ne spuneţi dacă evidenţele dumneavoastră sunt opozabile justiţiei şi vă rog să îmi daţi intrările şi ieşirile şoferilor noştri, 200 de şoferi, în perioada unui an de zile, ca să vedem când au intrat şi când au ieşit.” Răspunsul a fost aşa: „Evidenţele noastre nu sunt opozabile justiţiei”, şi ne-au dat evidenţele legate de fiecare şofer în parte, care arătau că un şofer intra, ieşea, după care intra de câteva ori, nu mai intra, ieşea de câteva ori, nu mai intra şi invers.

Deci evidenţele Poliţiei de Frontieră la acel moment erau absolut nerelevante. Trei oameni au lucrat la Poliţia Economică timp de trei ani, timp în care rambursarea de TVA a companiei noastre a fost blocată, că aşa era atunci regula, şi se adunaseră bani foarte mulţi, depăşeam cu mult un milion de euro. Venise criza financiară 2009, pe autocarele noastre jumătate din pasageri.

Fiecare cursă în parte era o pierdere pentru că dacă până atunci mergeam cu câte 40-50 de pasageri pe cursă, acum mergeam cu 25-30 de pasageri. Deci situaţia companiei era absolut dezastruoasă, motiv pentru care am tot încercat să urgentăm finalizarea anchetei de la Poliţia Economică. După trei ani şi ceva am fost chemat la Poliţia Economică şi mi s-a spus literalmente următorul lucru:

„Nu avem absolut nimic ce să vă reproşăm. Pe un sens aveţi mult mai multe bilete decât avem noi evidenţe, pe alt sens aveţi ceva mai puţine bilete, dar per total aveţi mult mai multe bilete în înregistrările dumneavoastră decât avem noi în acele evidenţe de la Poliţia de Frontieră, care oricum erau neopozabile justiţiei.”

Motiv pentru care am zis ok, bun, daţi-ne rezoluţia finală ca să putem să mergem la ANAF să ne recuperăm TVA-ul.”

Am fost privit în ochi şi mi s-a spus în felul următor: „După trei ani de anchetă eu nu pot să justific să închid pur şi simplu acest dosar. Motiv pentru care voi propune începerea urmăririi penale.”

„Poftim? N-aţi găsit nimic, nu?! Închideţi dosarul.” „Nu pot. S-a lucrat prea mult la el.”

Motiv pentru care s-a solicitat începerea urmăririi penale împotriva mea. Şi s-a trimis dosarul la parchet. După vreo două-trei luni în care TVA-ul nostru stătea pe loc şi se devaloriza, trei ani de zile, uitaţi-vă în 2007, 2008, 2009, ce parcurs aveam al cursului valutar.

Am fost chemat la parchet şi mi s-a spus textual: „Eu nu ştiu ce să fac cu acest dosar pentru că nu am ce să fac cu el. De ce este dosarul ăsta la noi?” „Mă întrebaţi pe mine de ce-i dosarul la dumneavoastră? Nu ştiu să spun” . „Luaţi loc. Scrieţi o declaraţie.” Am scris o declaraţie. Peste două săptămâni s-a închis dosarul.

Ăsta este contextul în care, în 2009, vine ANAF cu persoana inculpată în dosarul de care facem vorbire şi începe control de fond pe cinci ani. Durează patru luni şi, la un moment dat, colaboratorii mei vin la mine, pentru că eu nu participam la control, şi mi-au spus: „Totul pe contabilitate este foarte bine, dar avem nişte probleme legate de evidenţele din statele de plată.” Asta înseamnă că aveam statele de plată, aveam sume plătite către ANAF, dar nu se legau exact pe evidenţele de la ANAF.

Şi inspectoarea ne-a spus că „Este grav, că ar putea să fie lucruri foarte grave şi că nu poate să închidă dosarul, că mai trebuie să lucrăm, dar are o propunere constructivă”. Şi am zis: „Să vedem care este propunerea constructivă.” Am avut acea discuţie şi mi s-a spus aşa:

„Avem două variante. Ori suspendăm controlul, vă uitaţi pe toate evidenţele acestea, le faceţi, le refaceţi — state de plată de mii de persoane timp de cinci ani — şi vedem ce iese. Sau închidem acum controlul şi vă recomand o firmă care se va ocupa de aceste lucruri, va dura câteva luni, dar eu am încredere în această firmă că va face lucrurile să se întâmple în aşa fel încât să avem evidenţele la zi.”

Şi ăsta este un moment în care eu a trebuit să iau o decizie împreună cu partenerul meu.

Ce facem? Aveam de ales între un posibil faliment, sute de angajaţi cu familiile lor, munca noastră de 15 ani de zile, 20.000 de călători peste tot în Europa care n-ar mai fi putut să se întoarcă cu aceste autocare ale noastre acasă, sau să dau curs şantajului, să dau curs propunerii şi să închidem dosarul, în măsura în care toate celelalte elemente ale controlului erau în regulă. Asta a fost decizia pe care am luat-o la momentul respectiv.

Partenerul meu a semnat un contract pe una dintre firmele noastre pe care el o gestiona şi, de aici încolo, cred că lucrurile sunt clare în rechizitoriul pe care înţeleg că toată lumea îl are — eu nu l-am avut la momentul respectiv. Ce anume s-a întâmplat ulterior şi ideea că a durat foarte mult până când partenerul meu a mers la DNA şi a denunţat? A fost vorba despre nişte încercări de rezolvare a problemei, s-au întâmplat anumite lucruri o perioadă de timp, câteva luni, nu mai ştiu acum cât, nu au fost de succes, după care nu s-a mai întâmplat nimic. Colaboratorii mei au preluat lucrul, au refăcut, a durat un an de zile, au refăcut toate statele de plată, om cu om, bob cu bob, pentru ca, la sfârşit, să vedem că era vina noastră, pentru că înregistrările nu erau corecte, dar sumele plătite de noi către statul român erau mai mari decât ar fi fost nevoie. Sigur, vă pot da detalii tehnice, dar nu-i interesează.

La un moment dat, au început să fie solicitări de excursii din partea funcţionarului de la ANAF şi a firmelor respective, care s-au soldat cu facturi pur şi simplu neplătite. Neplătite un an, neplătite doi ani, neplătite trei ani, neplătite patru ani. A existat un moment în care lucrul acesta — eu n-am avut informaţii cu privire la faptul că, de exemplu, facturile nu erau plătite — şi, la un moment dat, lucrul acesta a explodat, am aflat.

Am întrebat „De ce?”. Mi s-a spus: „De frică, pentru că persoana respectivă a mai venit în control la noi cu alte ocazii şi, de fiecare dată, cu aceeaşi severitate, cu aceleaşi ţipete, cu aceleaşi ameninţări la adresa colaboratorilor mei, a introdus acest sistem de teroare care a generat frică de a pune presiune pe rezilierea de contracte, pe plata facturilor etc.” În secunda în care eu am aflat acest lucru şi am avut toate informaţiile necesare — e greu să ai mai mult de 20 de companii şi să ai toate informaţiile necesare la zi — am decis împreună cu partenerul meu să spunem adevărul.

El semnase contractul, el a fost cel care a depus denunţul, eu am fost martor, am ştiut în prima fază, am asumat lucrul ăsta într-o situaţie de foarte mare criză, şi ce s-a întâmplat apoi aţi văzut. Am fost declarat şpăgar. Aş vrea să vă spun din start că s-a făcut un studiu, nu foarte de mult, cu privire la şpăgi în România. Există două tipuri de şpăgi.

Există şpăgi de supravieţuire şi există şpăgi de îmbogăţire. Şpaga de supravieţuire e atunci când, şi apropo, în anii ’90 şpaga era cu plicul sau cu geamantanul. Din anii 2000, lucrurile s-au mai sofisticat: nu se mai merge cu plicul sau cu geamantanul, ci se merge cu contracte de consultanţă şi cu alte variante de tipul ăsta.

Din punctul nostru de vedere, treaba a fost din zona de supravieţuire. În perioada de timp în care au continuat aceste contracte, până la un moment dat, după care, mult mai mult, facturi neplătite – pur şi simplu facturi neplătite – în toată perioada asta a fost zona de frică şi de supravieţuire. În toată această perioadă compania mea a plătit 75 de milioane de RON impozite la stat.

75 de milioane de RON. În toată această perioadă. Nu a fost nici o secundă, dar nici o secundă, când noi am făcut evaziune fiscală şi am avut, avem şi vom avea toate veniturile înregistrate, am avut, avem şi vom avea toate salariile plătite oficial, spre deosebire de foarte multe firme în care se plătesc salariile la minim pe economie plus un plic. Şi gândiţi-vă de ce se întâmplă lucrul ăsta şi de ce nu se iau măsuri în această privinţă. Niciodată, nici o secundă, nici un moment nu a fost vorba de zona cealaltă care se cheamă îmbogăţire.

Să plăteşti mai puţine impozite la stat sau să ai încasări ilicite. Ăsta este imaginea pe care, cu cea mai mare sinceritate, v-o pun pe masă. Dacă nu mă înşel, este totuşi în rechizitoriu.

Asta este realitatea, nici-o alta. Cu privire la calitatea mea, s-a născut o dispută care, din punctul meu de vedere, este una juridică: dacă am fost martor sau am fost denunţător sau am fost martor-denunţător etc.

Eu vă spun ce ştiu eu. Interpretări juridice nu pot şi nici nu vreau să fac. Nu eu am semnat un denunţ.

Eu am fost martor. Şi aşa se vede în tot rechizitoriul şi în tot ce găsiţi despre acest dosar. Eu nu am minţit când am spus că am fost martor.

Că de aici încolo există interpretări, că se asimilează declaraţii şi aşa mai departe – nu vreau să contrazic. Foarte posibil.

Dar asta a fost ce am ştiut eu, ce am făcut eu. Partenerul meu a semnat contractul, a făcut denunţul. Eu am ştiut în primă fază.

A fost o lungă perioadă de timp în care n-am avut date suficiente, n-am avut date. Şi, când le-am avut pe toate, am făcut pasul spre a spune adevărul.

Acum, aş mai vrea să abordez un capitol despre abuzurile statului român. Am primit zilele acestea mii de mesaje. Mii de mesaje.

Am citit, am văzut spaţiul public, au fost foarte multe comentarii, influenceri, comentatori, de toate felurile. Şi vreau să vă spun că multe din comentariile pe care le-am auzit sunt corecte. Şi cele cu poveşti similare – au fost foarte mulţi antreprenori care au zis „şi noi am trecut” – asta este realitatea anilor respectivi, şi probabil şi astăzi continuă într-un anumit fel, cu siguranţă mult diminuat, şi probabil mult mai puţin în oraşele mari şi mult mai mult în celelalte locuri.

Şi cele care critică pe cei care şi-au asigurat supravieţuirea cedând şantajelor şi bullying-ului statului – şi aceste comentarii sunt corecte. Atmosfera în care antreprenorii din România au trebuit să-şi facă treaba şi să crească această ţară, pentru că această ţară a crescut în ultimii 30 de ani de la antreprenori, de la companii, de la multinaţionale, de la cei care au făcut economie. Ei au făcut ca această ţară să înainteze.

Da, cu păcatele lor, cu greşelile lor, pe care nu vrem să le negăm acum. Da, am făcut greşeli şi eu, multe, din toate punctele de vedere. Dar ţara asta a crescut şi a crescut cu noi şi a crescut într-o atmosferă complicată, într-un parteneriat cu statul român care niciodată n-a fost corect.

Niciodată şi nici astăzi nu este corect. Statul este partenerul tuturor companiilor, pentru că statul, la data de 25 ale fiecărei luni, îşi ia dividendele pe care noi le luăm, dacă există, la sfârşitul anului. Statul este parte a fiecărei companii şi datoria statului este să fie partener, nu să fie duşmanul economiei româneşti.

Şi mai revin puţin asupra acestei chestiuni: controalele de la ANAF. Aţi văzut că, în dosarul acesta, nu compania mea e singura.

Un singur funcţionar a avut acces la multe companii şi a lucrat cu toate la fel. Aleg să citesc un singur mesaj primit pe Facebook, de la Rodica Todericiu:

„Sunt o persoană care vă înţelege foarte bine punctul de vedere, deoarece eu am fost în anul 2004 supus acelui sistem, la Bistriţa. Am dat mită, cash, la primul control, dar am refuzat alte plăţi. M-a costat un dosar penal.

De la Bistriţa m-am dus la Curtea de Apel Cluj cu o sentinţă de 2 ani de puşcărie cu executare. Dosar judecat de preşedinta Curţii de Apel Cluj, care m-a absolvit de orice vină, şi ANAF a fost obligată să returneze 161.000 de lei în 2008, după patru ani de umblat prin tribunale. Urmarea: falimentul celor trei firme, concomitent cu pierderea a două case, un apartament şi un teren intravilan.”

Este un singur mesaj pe care vi l-am citit din miile care au venit către mine în ultima perioadă şi încurajez fiecare antreprenor să vorbească, să spună în ce condiţii s-a făcut business în România şi cât de bun este statul român ca partener. Îi rog pe toţi să ridice glasul acum şi să nu mai accepte ceea ce noi toţi am fost obligaţi să acceptăm, inclusiv până la a face greşeli, pentru că întotdeauna trebuie să te întrebi ce e cauză şi ce e efect. Ce e cauză şi ce este efect.

Şi noi suntem în zona de efect. Cauza este comportamentul statului român, care s-a ameliorat fără doar şi poate în ultimii ani, dar care a fost inacceptabil ani şi ani de zile. Mai vreau să vă dau câteva exemple de cum se comportă statul român.

Unul este în zona controalelor de la ANPC. Am înţeles că sunt multe greşeli în HoReCa, am înţeles că sunt multe locuri care nu corespund standardelor, dar una este să-ţi faci datoria ca stat şi să amendezi ceea ce nu e bine, alta este să umileşti antreprenorul public pe TikTok. Am înţeles că sunt lucruri neregulă, e ok, dar umilirea antreprenorilor, a celor care investesc nişte bani, sigur, cu greşeli, nu cred că este un comportament corect al statului român.

Şi apelez acum la statul român să nu mai facă aşa ceva. Poate să-şi facă datoria, să-şi facă datoria. Evaziunea fiscală – clar că nu mai putem să funcţionăm aşa.

De ce nu digitalizăm ANAF de atâţia ani, cât timp alte ţări s-au digitalizat în întregime, în doi ani de război? Vezi Ucraina? Şi noi nu reuşim să digitalizăm ANAF? Nu reuşim sau nu vrem? Răspunsul e că nu vrem. Pentru că, în continuare, tolerăm acelaşi comportament al inspectorilor, şi care nu trebuie să fie după analize de risc, ci după „la cine vrem să mergem, pe cine vrem să tragem la răspundere”.

Şi vă mai spun un singur lucru: statul român are în momentul de faţă miliarde, miliarde de lei datorii la firmele private. Miliarde.

Vă dau exemple: rambursarea plăţilor pe concediile medicale – miliarde. Rambursarea plăţilor către companiile de energie care au făcut plafonarea în energie şi sunt neplătite. Am sunat ieri doi constructori mari şi mi-au spus aşa: „Avem împreună 1,5 miliarde de RON nefacturaţi pe lucruri pe care noi le-am prestat deja.”

1,5 miliarde de RON – doi constructori nefacturaţi – şi alt miliard facturat şi neplătit. Şi am întrebat: „Dar de ce nu facturaţi?” „Păi nu facturăm pentru că ni se spune că nu sunt bani şi dacă facturăm ne încărcăm şi cu TVA, pe care trebuie să-l plătim noi, neprimind banii de la statul român.” Vreţi să continuăm? Continuăm.

Ăsta este modul în care statul român, în momentul de faţă, acţionează în relaţia cu privatul. Intrarea mea în guvern a avut de-a face cu normalizarea. Reforme? Poate prea mult spus.

Ca să ajungem la reforme trebuie să ne normalizăm. Şi statul român trebuie să devină partener. Trebuie să devină partener, mai ales într-un moment atât de greu ca acum, în care sunt afectaţi pensionari, copii, elevi, studenţi, mame, veterani de război şi aşa mai departe.

Nu mai putem continua aşa. Cu un stat care nu este partener, ci este asupritor al companiilor din România. Şi vă mai pot da exemple până mâine, dacă vreţi.

Dar asta este situaţia în care ne aflăm. Ştiu că vreţi să-mi puneţi alte tipuri de întrebări – imediat ajungem şi acolo. Ce urmează? Intrarea mea în guvernul României a avut de-a face cu faptul că am vrut să ajut.

M-a întrebat premierul României: „Ce vrei să faci cu restul vieţii tale?” Şi i-am spus: „Cel mai simplu pentru mine e să continui să fac ceea ce fac acum.”

Acum două luni m-a întrebat. Şi anume să-mi continui zona de business, să merg înainte cu proiectele în care m-am implicat ani de zile, pentru a încerca să aduc un aport ca România să fie mai bună. De asta am cofondat un think tank care se cheamă Rethink Romania şi care îşi pune întrebarea: „Cum o să arate ţara asta în 2050?”

O ţară în care copiii să iubească să trăiască, în care diaspora să iubească să se întoarcă acasă, în care talentele globale să iubească să trăiască şi în care să avem încredere unii în alţii – statul în privat, privatul în stat. Asta e România pe care eu mi-o imaginez. Am trăit mulţi ani în Germania, m-am întors benevol şi am spus-o de fiecare dată: a fost cea mai bună decizie a vieţii mele.

România e o ţară plină de oportunităţi care a fost tratată prost de noi toţi în ultimii 35 de ani şi trebuie să re-think, trebuie să re-gândim modul în care vrem să avem o ţară în 2050. Vreau să-mi continui proiectul legat de profesori – m-am văzut cu 35.000 de profesori la SuperTeach –, vreau să-mi continui proiectul legat de diaspora, să se întoarcă acasă şi aşa mai departe. Asta i-am spus premierului, că e cel mai simplu şi cel mai bun pentru mine.

Dar, în acelaşi timp, i-am spus că vreau să am impact şi m-a întrebat dacă sunt dispus să fac acest pas. Şi am spus: „Da, atât timp cât pot să ajut.” În acest moment, în acest climat, mie mi-e foarte clar că nu mai pot să ajut. Pentru că, indiferent ce aş spune, indiferent ce aş face, va continua procesul de denigrare, bazat pe nişte fapte, dar dus la extrem.

Ăsta este motivul pentru care, discutând cu premierul, i-am spus că voi face mai mult rău decât voi face bine şi că e momentul să fac un pas în lateral, în spate – cum vreţi să-l numiţi – şi să demisionez. Plecarea mea din guvernul României nu înseamnă că reformele nu trebuie să meargă mai departe. Am făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte pregătirea unui pachet larg de reforme pe şapte piloni: de la frauda fiscală până la imaginea României, de la resursa umană până la simplificare, de la digitalizare până la reforma administrativ-teritorială.

Sunt paşi importanţi făcuţi. Sunt paşi importanţi făcuţi pe reforma companiilor de stat, care ne produc foarte multe subvenţii. Avem 15 miliarde de RON subvenţii în fiecare an, pe care fiecare cetăţean le suportă din buzunar.

Şi trebuie să... lucrul ăsta trebuie să se schimbe radical. Plecarea mea din guvern nu înseamnă că reformele premierului Bolojan trebuie să se oprească. Din contră.

Îi fac un apel public premierului să preia personal grupul de lucru pe care memorandumul trecut, acum două zile, în guvern, îl prevede a fi înfiinţat pentru reformarea companiilor de stat. Îl rog pe premierul României să ţină cont de toate pregătirile făcute pentru a schimba componentele din consiliile de administraţie, pentru a reduce numărul de oameni din consiliile de administraţie, pentru a reduce din beneficiile pe care unii nemeritat, alţii meritat le au în consilii. Şi, în special, pentru a face indicatori de performanţă relevanţi.

Îl rog să continue această muncă, punându-i la treabă şi pe cei din privat, care şi-au declarat intenţia să ajute şi au fost luaţi la ţintă. Nu degeaba, probabil. Ok, eu plec.

Dar lucrurile astea trebuie să se întâmple în continuare. Nu vreau să decredibilizez imaginea guvernului României. E momentul să plec.

Dar nu înainte de a face un apel, sau mai multe apeluri. Am discutat foarte mult în această perioadă cu foarte multe organizaţii de business, patronale etc. A fost o efervescenţă extraordinară.

Au venit idei, au venit propuneri, au venit soluţii, au venit oameni. Cum n-a fost niciodată. Pentru că au simţit că se poate face reformă.

Îi rog să nu se demobilizeze. Ştiu că toţi mi-au trimis mesaje să rezist, să merg mai departe, dar dacă aş rezista şi aş merge mai departe… nu e despre mine, că eu rezist. Am trecut prin multe lucruri grele în viaţa mea şi am plătit pentru ele.

Am făcut multe greşeli şi am plătit pentru ele. Îi rog să nu se demobilizeze şi să continue să facă ce-au făcut şi până acum. Îi rog să nu fie dezamăgiţi că cineva venit din mediul privat face un pas în lateral.

Îi rog pe toţi cei care au criticat, şi am înţeles, şi pe toţi cei din mediul privat, să găsească pe cineva mai bun, să găsească pe cineva curat, perfect dacă se poate, dar nu să stea şi doar să critice. Fac acest apel: implicaţi-vă. Ştiu că va fi greu pentru că se întâmplă două lucruri în aceste zile.

Exemplul clasic că oricine vine din afară eşuează după scurt timp şi anatema conform căreia business-ul românesc este murdar şi nu se poate decât cu şpăgi. Ştiu că se întâmplă lucrurile astea şi îmi pare extrem de rău, dar este momentul ca oamenii să nu mai suporte, să vorbească, să arate cu degetul către toţi, să introducem — uitaţi, eu plec — măcar standardul ăsta, la nivelul partidelor, la nivelul guvernului, la nivelul parlamentului. Ok, vreţi standardul ăsta? Minunat, implementaţi-l. Nu staţi deoparte.

Aş vrea să trag nişte concluzii şi să vă spun în felul următor. Nu, nu sunt şpăgar. Sunt un om onest şi integru.

Şi când am avut întregul adevăr, m-am dus la DNA. Reforma trebuie să continue. Plecarea mea nu va opri acest lucru, să nu se bucure prea mulţi.

Avem un premier decis să continue reforma. Nu, nu am minţit. Tot ce am spus a fost adevărat.

Antreprenorii nu trebuie să poarte anatema incorectitudinii şi nu trebuie să fie demobilizaţi. Şi nu în ultimul rând, statul trebuie să devină un partener loial. Trebuie să devină un partener loial al business-ului.

Şi, în încheiere, aş vrea să mulţumesc multor oameni: familiei mele care s-a uitat la televizoare, colaboratorilor mei care, atunci când am spus că plec în această aventură, s-au mobilizat şi au rămas singuri. Aş vrea să mulţumesc tuturor colegilor de la Cotroceni şi de la Palatul Victoria pentru colaborare, tuturor colegilor oneşti.

Şi aş vrea să mulţumesc premierului României pentru că a avut încredere în mine. Şi să-i spun că trebuie să continue, pentru că este singura şansă pe care România o are astăzi: un om atât de determinat să facă reforme.