Confuzie, dezbinare, uitare. La 25 de ani după Măcel

Piaţa Universităţii, 21 decembrie 2014, ora 16. Lume puţină, oameni răzleţi cutreierând bulevardul închis, prea mare pentru cât de puţini au venit.

Cu 25 de ani în urmă mă aflam, împreună cu un prieten, pe gardul de la Palatul Şuţu, privind îngrozit nebunia care se petrecea acolo. Se murea. De partea cealaltă, se măcelărea. La greu. Cu ochii deschişi se primeau gloanţele în piept, cu ochii deschişi se trăgea în plin.

Se omora cu sânge rece de securist, pentru care Partidul Comunist era mama şi tata. Fenomenul nu era nou - din 1946 în România se schingiuia, se băga în temniţe şi se înfometa pentru lucruri mult mai mici decât ceea ce intenţionau să facă tinerii strânşi acolo. Doar că în 1989 crima scăpase în stradă.

Care este situaţiunea azi?

Pe undeva am învins, uite! - suntem aici, în Piaţă, în ciuda minciunii ridicate de Iliescu la rang de politică de stat, în ciuda lui Silviu Brucan care a mai băgat România în pământ încă o dată. În ciuda lătrăilor FSN-işti, a agenţilor GRU dubioşi care se perindau pe la televizor. În ciuda minerilor chemaţi de Gelu Voican pentru a ne readuce la sclavie.

Pe de altă parte, văzând confuzia şi dezbinarea celor adunaţi în Piaţă, a României în întregul ei, îmi pare că n-am învins deloc. Atunci aveam idealuri. Eram vii. De asta şi voiau să ne omoare. Acum avem apatie şi facturi, din plin. Idealurile? I-am lăsat să ni le fure. I-am lăsat să câştige deşi aveau cărţi măsluite.

Suntem aproape morţi. În mod natural, nu mai vor să ne omoare – n-ar mai avea de ce.

Am fost măreţi. Am ajuns meschini. Motiv pentru care nu mai suntem în stare decât să ne certăm între noi pentru tâmpenii, cu iluzia că mai trăim.

România este o ţară asemănătoare Bosniei: călăii se plimbă pe aceleaşi străzi cu victimele. Violatorii cu violaţii. Merg la evenimente, se afişează în public, au tupeul să dea verdicte, au averi, conduc ţara.

Justiţia nu e la ea acasă, în România. Dreptatea a fost gonită, noi am trădat-o, prin tăcere, de frică. Aşa că ea ne-a lăsat. După ea au sosit uliii şi ne-au mâncat eroii, care zac şi acum ne-răzbunaţi, ne-cinstiţi.

Nefirescul de a avea criminali la conducerea unei ţări, pentru o perioadă atât de lungă, naşte o degenerare gravă, care ne-a cuprins deja.

Văzând cum de atâta timp ne conduc criminalii, în ciuda crimelor lor, evident că nici nu ne mai dăm seama că era datoria noastră să cerem pedepsirea lor. Aşa că am preferat să ne schimonosim înăuntru - am ajuns să ne minţim şi pe noi - nici nu mai acceptăm că au făcut crime, pentru a nu trebui să trăim cu trădarea noastră. Apoi am căutat să devenim ca ei, cu timpul, văzând cum se îmbogăţesc pe spatele nostru. Ni s-au părut un model de succes. Am ajuns să-i educăm aşa şi pe copiii noştri, chipurile pentru a-i feri de suferinţă.

Ca urmare, noţiunea de rău e bagatelizată şi relativizată în România. De aici şi valul de corupţie care a cuprins totul.

Am ajuns o ţară de oameni zombi-zaţi, mankurtizaţi, Stockholm-izaţi, de re-educaţi (în stil Piteşti, unde torturaţii erau puşi de Partid să se tortureze unii pe alţii. Cireaşa de pe tortul satanizării României, politică extinsă apoi la scară naţională).

Am ajuns fiinţe care, din teamă, ajung să trăiască cu nonşalanţă lângă violatorii lor, apoi ajung să-i urmeze şi, în final, să-i stimeze. Fiinţe care ajung ne-demne, care devin din frică, apatie şi nebăgare de seamă, umbre.

Recâştigarea României, a demnităţii noastre, dacă va veni vreodată, va zgudui totul din temelii. E prea mult rău, nu se poate altfel.

Cealaltă variantă, mai pesimistă, este că vom continua călătoria asta. Problema este că riscăm să ajungem viermi, cărora li se aruncă spre devorare exact hoiturile eroilor care au murit pentru a-i salva. Spre satisfacţia totală a schingiuitorilor sufletelor noastre.