Alegria pe bani grei în Bucureşti
Capitala României a vrut să se simtă un centru al lumii. Miss Universe. Chiar dacă doar pentru o zi. Şi o Mecca a fotbalului. Doar pentru un singur meci. Macar dacă ar fi fost un campionat. Dar e doar un meci şi acela de ligă europeană. Între două echipe spaniole: Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.
E adevărat că pentru asta Bucureştiul nu a căpătat numai înfăţişarea unei grande fiesta, cu străzile invadate de suporteri în tricouri, pelerine şi pălării roşu şi alb, cu frigărui, mici şi bere în diferite spaţii în aer liber, cu o zi liberă în şcoli, ci mai mult decât atât.
Nu, minunata fiesta care a adus împreună mii de oameni din mai multe colţuri ale continentului nu e doar o mega petrecere. Implică şi un mega preţ. Pentru că e făcută în stil mare - cel al chelului ce-şi doreşte tichie de mărgăritar - costă în stil mare.
În primul rând stadionul National Arena, de cinci stele, cu cele 55.000 de locuri, două parcări subterane, spaţii de loisir, acoperiş rabatabil de 9.000 de metri pătraţi, (cu 1.000 de metri mai mult decât cel existent pe Commerzbank Arena din Frankfurt) a costat cam 200 de milioane de euro.
Să nu uităm şi cheltuielile exorbitante cu gazonul. Cel cu probleme, care a costat 300 de mii de euro, a fost schimbat şi înlocuit cu cel de 1 milion de euro, cost suportat în totalitate de Primăria Capitalei, adică de bucureşteni.
Apoi, spectacolul de deschidere care precede meciul a fost şi el asigurat printr-o poliţă în valoare de 6,2 milioane de euro. Potrivit Hotnews, întregul spectacol implică o coregrafie impresionantă, cu 450 de studenţi sub coordonarea producătorului Robert Alge şi a coregrafei britanice Wanda Rokicki, alături de şase coregrafi români şi opt gimnaste. Plus că sunt luate în calcul şi riscurile de accidente şi daune materiale care pot fi pe măsură, la un spectacol de o asemenea amploare.
E adevărat că biletele sunt toate vândute, fanii spanioli deja au luat cu asalt Centrul Vechi încă de marţi şi mai nou toate centrele din Bucureşti, camerele de hotel sunt închiriate, vânzătorii de bere nu mai fac faţă, dar toate acestea nu aduc decât încasări de câteva zeci de milioane de euro. Mă întreb câte meciuri vor mai fi necesare ca să amortizăm investiţia, în caz că este o investiţie?
Unde mai pui că de dragul celor aproximativ 20.000 de suporteri spanioli, oraşul pare ca sub asediu: sunt mobilizaţi în jur de 3.000 de poliţişti, 1.600 de jandarmi, 700 de pompieri, 100 de poliţişti de frontieră, pentru siguranţa publică. Despre cei din Ţara Bascilor se spune că sunt iuţi la mânie, iar sub efectul prelungit al berii şi stării de excitaţie generală, nu se ştie niciodată cum pot evolua lucrurile.
E adevărat că trebuie să ne tratăm oaspeţii cum se cuvine, doar suntem o ţară renumită pentru ospitalitatea ei. Dar gesturile de genul schimbării denumirilor staţiilor de metrou, curselor gratuite sau altor facilităţi puse la dispoziţie pentru nişte oameni veniţi să vadă un meci, trec totuşi drept exagerări de curtoazie.
Oare Madridul s-ar fi gătit aşa în aşteptarea suporterilor români dacă echipele noastre s-ar fi confruntat în capitala iberică?
Cel puţin de la Ateneu până în Piaţa Constituţiei, Bucureştiul are alura unei imense galerii de fotbal. Televiziunile sunt prezente ca la marile show-uri şi transmit neîntrerupt, spaniolul e mai mult decât oricând frate cu românul, până şi jandarmii locali fac poze de neuitat cu fraţii lor în alb-roşu din cealaltă extremitate a continentului. Chiar şi un automat de cafea din Piaţa Romană purta inscripţia: „Încearcă noua reţetă - Nescafe Alegria".
Mâncând pe nerăsuflate mici şi lăsaţi în voia cea bună să se exprime, spaniolilor le e foarte la îndemână să creadă că întreg oraşul e la dispoziţia lor. Aşa cum cred, poate, despre românii noştri căpşunari sau româncele noastre plecate ca menajere în Spania.
Paula, o suporteră din Madrid, venită cu tatăl ei la meci, chiar ne-a declarat la coadă la mici, că menajera ei este româncă. „Ne înţelegem foarte bine cu ea”, a spus Paula.
Paula şi tatăl ei, mâncând mici la marginea drumului nu păreau foarte avuţi, dar şi-au permis o asemenea excursie. Ca şi Fernando, un peruan care lucrează la Carrefour în Madrid. Şi, ca şi ei, şi alţi urmaşi ai conchistadorilor veniţi să cucerească un titlu la European League cu pelerine, fulare, pălării viu colorate şi cântece de football club. Majoritatea oameni cu joburi medii, cu toţii şi-au permis un scurt sejour în România, cheltuind cu tot cu biletul de avion câteva sute bune de euro.
Mă întreb peste cât timp îşi va putea permite şi menajera Paulei să strângă suficienţi bani pentru a fi sigură că se va putea întoarce şi trăi decent în ţara ei, alături de familia ei? Până vom găsi răspunsul vom mai construi poate ceva, sau vom mai planta un alt gazon, căci statul s-a obişnuit să se bazeze oricând, dacă nu pe banii noştri, pe cei trimişi de românii deveniţi căpşunari şi menajere de nevoie, prin ţări străine.
