100 de ani de crime odioase. Partidul Comunist Chinez la centenar

În China este aniversare mare. Fondat în iulie 1921, Partidul Comunist Chinez împlineşte 100 de ani. O istorie pe cât de lungă, pe atât de presărată de moarte şi distrugere - pentru chinezi, şi, mai nou, nu doar pentru ei.

Înarmat cu ideologia marxistă a „luptei” ca principiu călăuzitor, Partidul Comunist Chinez a lansat zeci de mişcări care vizau o lungă listă de grupuri, adversare sau nu: presupuşi spioni, proprietari, intelectuali, oficiali neloiali, studenţi pro-democraţie, credincioşi şi minorităţi etnice.

Cu fiecare campanie, obiectivul oficial al Partidului a fost să creeze un „paradis comunist pe pământ”. Dar, de fiecare dată, rezultatele au fost aceleaşi: suferinţă pe scară largă şi ucideri. Singurul lucru palpabil construit în tot acest timp sunt averile colosale ale potentaţilor comunişti şi ale familiilor lor.

Cei peste 70 de ani de guvernare a Partidului au dus la uciderea a zeci de milioane de chinezi şi la dezmembrarea unei civilizaţii cu o vechime de 5.000 de ani. Deşi China a avansat economic în ultimele decenii, Partidul Comunist Chinez îşi păstrează natura de regim marxist-leninist orientat către consolidarea controlului asupra Chinei şi asupra lumii.

Mai jos este un rezumat al unora dintre atrocităţile majore comise de Partidul Comunist Chinez în timpul existenţei sale de 100 de ani.

Criminal de la naştere. Incidentul Ligii Anti-Bolşevice

Masacrele - inclusiv cele ale propriilor membri - au început devreme în Partid. La nici 10 ani de la înfiinţare, Mao Zedong, pe atunci şeful unui teritoriu controlat de comunişti în provincia Jiangxi din sud-estul Chinei, a lansat o epurare politică a rivalilor săi, cunoscută sub numele de Incidentul Ligii Anti-Bolşevice. Mao i-a acuzat pe rivalii săi comunişti că lucrează pentru Liga Anti-Bolşevică, agenţia de informaţii a Kuomintang-ului, care era atunci partidul de guvernământ - naţionalist - al Chinei.

Rezultatul a fost că mii de cadre ale Armatei Roşii şi de membri ai Partidului au fost ucişi în timpul campaniei de epurare.

Epurarea adversarilor comunişti ai lui Mao a început în vara anului 1930 şi a ţinut 12 luni, marcând primul episod dintr-o serie de "mişcări politice" conduse de liderul paranoic. Setea de sânge a dictatorului a devenit, cu timpul, tot mai mare şi mai cuprinzătoare, fiind încheiată doar în 1976, la moartea sa.

Deşi nu există o înregistrare care să arate exact câţi membri ai Partidului au fost ucişi în timpul campaniei Incidentului, istoricul chinez Guo Hua a scris într-un articol din 1999 că, într-o singură lună, 4.400 dintre cei 40.000 de membri ai Armatei Roşii au fost ucişi, inclusiv zeci de ofiţeri superiori. Civilii nu erau nici ei cruţaţi - în câteva luni, conform istoricului, Comitetul de Partid din sud-vestul provinciei Jiangxi a ucis peste 1.000 de persoane.

La sfârşitul epurării, Comitetul de Partid al provinciei Jiangxi a raportat că 80 până la 90% dintre oficialii de partid din regiune fuseseră acuzaţi de spionaj şi executaţi.

Membrii de familie ai cadrelor superioare de Partid au fost, de asemenea, persecutaţi şi ucişi, se arată în raport. Metodele de tortură aplicate membrilor Partidului, potrivit lui Guo, includeau arsurile pe piele, tăierea sânilor femeilor şi înfigerea de aşchii de bambus sub unghii.

Mişcarea de rectificare Yan’an

După ce a devenit lider al partidului, Mao a dat startul Mişcării de rectificare Yan'an - prima mişcare ideologică de masă a Partidului Comunist Chinez - în 1942. De la Biroul de Bază al Partidului din regiunea muntoasă Yan'an, aflată în nord-vestul provinciei Shaanxi, Mao şi loialiştii săi au folosit o tactică deja răspândită - aceea de a-şi acuza rivalii de spionaj, pentru a-i epura.

În ciuda invaziei japonezilor în China, în timp ce generalul naţionalist Chang Kai Shek se lupta să îşi elibereze ţara, Mao conducea epurări: aproximativ 10.000 de membri ai Partidului au fost ucişi în timpul mişcării de rectificare din Yan'an.

Mao în Yan’an în 1942 (Public domain)

În timpul campaniei, oamenii au fost torturaţi şi obligaţi să declare că sunt spioni, potrivit mărturiilor publicate de Wei Junyi într-o carte apărută în 1998.

„Toată lumea devenise deodată spion în Yan’an, de la elevi de gimnaziu până la elevi de şcoală primară”, scria Wei, care era pe atunci redactor al agenţiei de ştiri Xinhua. „Au fost demascaţi drept spioni copii de 12 ani, de 11 ani, de 10 ani, fiind găsit chiar şi un spion de 6 ani!”

În cartea lui Wei este menţionată soarta tragică a familiei lui Shi Bofu, un pictor local. În 1942, Partidul l-a acuzat brusc pe Shi că este spion şi l-a arestat. În acea noapte, soţia lui Shi, incapabilă să facă faţă potenţialei condamnări la moarte a soţului ei, şi-a luat propria viaţă şi pe cea a celor doi copii mici ai lor. Câteva ore mai târziu, a fost găsită, împreună cu cadavrele copiilor, iar oficialii au afirmat public că soţia lui Shi avea o „ură profundă” faţă de Partid şi popor şi, prin urmare, merita să moară.

Reforma funciară

În octombrie 1949, Partidul a preluat controlul asupra Chinei, iar Mao a devenit primul lider oficial al regimului. Câteva luni mai târziu, în prima măsură a comuniştilor, denumită Reforma Funciară, Mao i-a instigat pe cei mai săraci şi mizeri ţărani să confişte pământul şi alte bunuri ale celor consideraţi proprietari - mulţi dintre ei fiind doar ţărani "chiaburi", mai înstăriţi. Milioane de oameni au fost omorâţi în timpul violenţelor.

În 1949, Mao a fost acuzat că este dictator, iar acesta a recunoscut.

„Dragii mei domni, aveţi dreptate, exact aşa suntem noi”, a scris el, potrivit China File - o revistă publicată de Centrul pentru relaţii sino-americane de la Asia Society. Mao scria că noii puternici ai zilei - comuniştii - ar trebui să fie dictatori, împotriva „câinilor conducători ai imperialismului”, „clasei moşierilor şi burgheziei” şi „reacţionarilor şi complicilor lor”, care erau asociaţi cu opoziţia şi mai ales cu partidul Kuomintang, care luptase împotriva japonezilor în timpul celui de-al doilea război.

Proprietar de pământ executat de comunişti în China (Public Domain)

Desigur, comuniştii au decis cine se califica drept „câinii de atac” ai imperialismului, cine este „reacţionar” sau „proprietar”.

„Multe dintre victime au fost linşate, împuşcate, dar, în multe cazuri, au fost mai întâi torturate pentru a le face să-şi dezvăluie averile - reale sau imaginare”, potrivit istoricului Frank Dikötter, care a documentat cu atenţie brutalitatea erei lui Mao.

Cartea „Sângerosul Ţinut Roşu”, apărută în 2019, relatează povestea lui Li Man, un proprietar din Chongqing, în sud-vestul Chinei. După ce a ajuns la putere Partidul, oficialii locali l-au învinuit pe Li că, împreună cu familia sa, ar fi ascuns 1,5 tone de aur. Dar acest lucru era fals: familia sa dăduse faliment cu câţiva ani în urmă din cauza dependenţei de droguri a tatălui lui Li.

Neavând aur să dea Partidului, Li a fost torturat până aproape de moarte.

„Mi-au scos hainele, mi-au legat mâinile şi picioarele de un stâlp. Apoi mi-au legat o frânghie în jurul organelor genitale şi mi-au legat o piatră de picioare”, a povestit Li. El a spus că au atârnat apoi coarda de un copac. Imediat, „sângele mi-a ieşit din buric”, a mărturisit Li.

Li a fost salvat în cele din urmă de un oficial care l-a trimis la un doctor în medicină chineză. Deşi suferise leziuni grave ale organelor interne şi genitale, Li s-a considerat totuşi norocos. Alte 10 persoane care au fost torturate în acelaşi timp cu Li nu reuşiseră să supravieţuiască. În următoarele câteva luni, rudele apropiate ale lui Li şi membrii de familie mai îndepărtaţi au fost omorâţi prin tortură, unul după altul.

Ca urmare a torturii, Li - care avea atunci 22 de ani - şi-a pierdut bărbăţia. În timpul mişcărilor ulterioare ale Partidului, Li a trecut prin numeroase alte şedinţe de tortură, pierzându-şi inclusiv vederea.

Marele Salt Înainte

Mao a lansat programul său economic de marcă - Marele Salt înainte - în 1958. Campania, care a durat patru ani, avea drept scop creşterea exponenţială a producţiei de oţel în paralel cu colectivizarea agricolă. Scopul a fost schiţat de un slogan al lui Mao: China urma „să depăşească Marea Britanie şi să ajungă din urmă America”.

Ţăranilor li s-a ordonat să construiască cuptoare artizanale în curţi, pentru a topi oţel, lăsând terenurile agricole în ruină. Mai mult, oficialii locali suprazeloşi cărora le era frică să nu fie penalizaţi pentru întârzieri stabileau cote de recoltă nerealiste. Drept urmare, ţăranilor nu le mai rămânea nimic din recolte pentru mâncare după ce predau cea mai mare parte a culturilor statului, drept impozite.

A urmat cel mai grav dezastru provocat de om din istoria cunoscută: Marea Foamete, în timpul căreia zeci de milioane de oameni au murit de foame. A ţinut din 1959 până în 1961.

Familie înfometată în China (Public Domain)

Ţăranii înfometaţi începuseră mai întâi să mănânce animale sălbatice. Apoi au continuat cu iarbă, scoarţă şi chiar caolin - un soi de argilă. În final, foametea extremă generată de politicile aberante ale Partidului i-a făcut pe mulţi să devină canibali.

Există cazuri înregistrate de oameni care au mâncat cadavrele celor ce se aflau în trecere prin oraşe, ale prietenilor şi membrilor de familie, şi chiar cazuri de părinţi care şi-au ucis copiii pentru hrană şi invers.

Jasper Becker - care a scris volumul „Fantomele înfometate”, în care a documentat lucruri întâmplate în timpul Marelui Salt Înainte - povestea cum chinezii au fost obligaţi să se angajeze - din disperare - să vândă carne de om pe piaţă şi să schimbe între ei copiii, pentru a nu-i mânca pe ai lor.

În 13 provincii, au fost înregistrate în total 3.000 până la 5.000 de cazuri de canibalism.

Canibalismul, această degradare totală a omului, a fost practicat la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, probabil „la o scară fără precedent în istoria secolului XX”, remarcă Becker.

Istoricul chinez Yu Xiguang a găsit, în anii '80, o fotografie de arhivă din oraşul său natal din provincia Hunan. Înfăţişa un bărbat pe nume Liu Jiayuan stând lângă capul şi oasele fiului său de 1 an.

Curios, Yu a intervievat membrii supravieţuitori ai familiei lui Liu în anii 2000 pentru a verifica povestea. El a scris într-un articol: „Liu Jiayuan era extrem de flămând. Şi-a ucis fiul şi l-a gătit dând o masă mai mare. Înainte de a termina mâncarea, membrii familiei sale au descoperit crima şi l-au denunţat la poliţie. A fost arestat şi executat”.

Potrivit istoricului Frank Dikötter, autorul cărţii „Marea foamete a lui Mao”, 45 de milioane de oameni au dispărut în timpul Marelui Salt înainte.

Revoluţia Culturală

După eşecul catastrofal al Marelui Salt Înainte, Mao, simţind că pierde încrederea oamenilor, a lansat Revoluţia Culturală - în 1966 - încercând să folosească populaţia chineză pentru a-şi reafirma controlul asupra Partidului şi al ţării. Construind un cult al personalităţii, Mao şi-a propus să „zdrobească acele persoane cu autoritate care aderau la capitalism” şi să-şi consolideze propria ideologie, conform unei directive a Partidului.

Au urmat 10 ani de haos cvasi-total, în care milioane de oameni au fost asasinaţi sau conduşi către sinucidere prin violenţa organizată de stat. Tineri zeloşi, care s-au alăturat infamelor Gărzi Roşii, călătoreau prin ţară distrugând şi demolând tradiţiile şi moştenirea culturală milenară a Chinei.

Umilirea intelectualilor în public în timpul Revoluţiei Culturale, 1966. Cuvintele de pe panou susţin că victima este membru al unei "clase sociale negre" (Public Domain)

Revoluţia Culturală fost un proiect gândit să cuprindă întreaga societate, Partidul încurajând oamenii din toate categoriile sociale să-şi denunţe colegii de muncă, vecinii, prietenii şi chiar membrii familiei care erau "contrarevoluţionari" - oricine care avea "gânduri sau comportamente incorecte din punct de vedere politic".

Victimele - care includeau intelectuali, artişti, oficiali ai Partidului, sau oameni consideraţi la întâmplare „inamici de clasă” - au fost supuse unor bizare ritualuri umilitoare, forţate să ia parte la „sesiuni de luptă” - întâlniri publice în care victimele erau obligate prin violenţă să admită presupuse crime şi să suporte abuz fizic şi verbal din partea mulţimilor isterizate, înainte de a fi reţinute, torturate şi trimise în mediul rural pentru ani de muncă silnică.

Cultura tradiţională chineză şi tradiţiile au fost ţinta directă a campaniei lui Mao de exterminare a „celor patru lucruri învechite” - obiceiuri, cultură, tradiţii şi filozofii. Drept urmare, nenumărate relicve culturale, temple, clădiri istorice, statui şi cărţi au fost rase cu furie.

Zhang Zhixin - membră de elită a Partidului Comunist Chinez, angajată în guvernul provinciei Liaoning - a fost printre victimele campaniei. Potrivit unui raport transmis de mass-media chineză după Revoluţia Culturală, Zhang a fost raportată de către o colegă de serviciu în 1968, după ce a îndrăznit să comenteze că nu poate înţelege unele acţiuni ale Partidului Comunist Chinez. Tânăra de 38 de ani a fost reţinută la un centru local de instruire a cadrelor Partidului, unde erau deţinuţi peste 30.000 de membri ai personalului guvernului provincial.

În detenţie, ea a refuzat să recunoască că a făcut ceva greşit şi şi-a menţinut opiniile. Era ferm loială Partidului, doar că nu era de acord cu unele dintre politicile lui Mao. A fost trimisă la închisoare.

Acolo, Zhang a suferit oribil, gardienii fiind însărcinaţi să facă din ea un exemplu: trebuia să renege orice îndoială la adresa lui Mao Tsedun. Au încercat să o oblige, prin tortură, să renunţe la punctele sale de vedere. Gărzile închisorii foloseau sârmă pentru a-i ţine gura larg deschisă, în timp ce îi împingeau un mop murdar pe gât. I-au legat mâinile la spate şi au atârnat o greutate de 20 de kg de un lanţ de fier. Cadre ale Birolului de Partid la nivel de provincie i-au smuls tot părul. Gardienii aranjau deseori ca prizonierii bărbaţi de drept comun să o violeze în grup.

Zhang a încercat să se sinucidă, dar nu a reuşit, iar tentativele i-au determinat pe oficialii închisorii să îşi intensifice teroarea. Soţul ei a fost forţat să divorţeze de ea.

Ţinta acestor nesfârşite atrocităţi era reeducarea ei - şi nu asasinarea. Nu se grăbeau. Doar că la începutul lui 1975, Zhang înnebunise: nu mai putea fi folosită pentru a arăta supremaţia Partidului. Aşa că în aprilie a fost executată. Înainte de a fi împuşcată, gardienii închisorii i-au tăiat traheea pentru a fi siguri că nu va striga slogane anti-Mao în timpul execuţiei. Zhang a murit la vârsta de 45 de ani.

În timpul detenţiei lui Zhang, soţul ei şi cei doi copii mici au fost obligaţi să denunţe relaţia pe care o aveau cu ea. La aflarea morţii sale, nici măcar nu au îndrăznit să plângă, de teamă că vor fi auziţi de vecini care ar putea să-i raporteze Partidului.

Revoluţia Culturală s-a încheiat brusc în octombrie 1976, la mai puţin de o lună după moartea lui Mao.

Cu toate acestea, moştenirea Revoluţiei Culturale depăşeşte cu mult vieţile distruse, potrivit lui Dikötter.

„Nu atât moartea a caracterizat Revoluţia Culturală, ci traumele”, a declarat el pentru postul public de radio al SUA - NPR - în 2016. Cumplit „a fost modul în care oamenii erau puşi să se urască unul pe celălalt, cum erau obligaţi să denunţe membrii familiei, colegii, prietenii. A fost vorba despre distrugere, pierderea încrederii, pierderea prieteniei, pierderea credinţei în alte fiinţe umane, pierderea predictibilităţii în relaţiile sociale. Aceasta este cu adevărat amprenta pe care a lăsat-o Revoluţia Culturală”.

Politica unui singur copil

În 1979, regimul comunist chinez a lansat „politica unui singur copil”, care obliga cuplurile căsătorite să aibă doar un singur copil. Campania ţintea, oficial, creşterea nivelului de trai prin limitarea creşterii populaţiei. Politica a generat avorturi forţate pe scară largă, sterilizări forţate şi pruncucidere. Potrivit datelor Ministerului Sănătăţii din China, citate de mass-media de stat chineză, 336 de milioane de feţi au fost avortaţi din 1971 până în 2013.

Xia Runying - o săteancă din provincia Jiangxi, care a trecut prin traumele sterilizării forţate - a menţionat într-o scrisoare publică în 2013 că familia ei a solicitat amânarea operaţiei de avort din cauza stării de sănătate. Cu toate acestea, un oficial local a decis ca va trebui, totuşi, să efectueze operaţia, chiar dacă ar trebui să fie legată cu frânghiile de pat.

După operaţie, Xia a început să urineze sânge şi să aibă dureri de cap şi de stomac.

China a întrerupt în 2013 politica unui singur copil, permiţând doi copii. Pe 31 mai 2021, regimul a anunţat că familiile ar putea avea trei copii.

Masacrul din Piaţa Tiananmen

Mişcarea care a început ca o adunare studenţească pentru a comemora moartea unui fost lider comunist chinez reformist - Hu Yaobang -, în aprilie 1989, s-a transformat în cele mai mari proteste cu care s-a confruntat regimul comunist chinez. Studenţii care s-au adunat în Piaţa Tiananmen din Beijing au cerut Partidului Comunist Chinez să controleze inflaţia - care era severă -, să limiteze corupţia oficialilor, să îşi asume responsabilitatea pentru greşelile trecutului şi să susţină o presă liberă şi idei democratice.

Fată împuşcată de Armata chineză pe 4 iunie 1989, Beijing (MANUEL CENETA/AFP/Getty Images)

Până în mai, studenţi din toată China, inclusiv localnici din Beijing din toate categoriile sociale, susţineau protestul. Demonstraţii similare au apărut în toată ţara.

Însă liderii Partidului Comunist Chinez aveau o altă părere. Regimul a ordonat armatei să dezintegreze protestul.

În seara zilei de 3 iunie, tancurile au intrat în oraş şi au înconjurat Piaţa. Zeci de protestatari neînarmaţi au fost ucişi sau mutilaţi în zorii zilei, fiind zdrobiţi de tancuri sau împuşcaţi de soldaţii care au tras fără discriminare în mulţime. Se estimează că au fost măcelărite până la 10 mii de persoane.

Lily Zhang - care era asistentă medicală la un spital din Beijing, aflat la 15 minute de mers pe jos de Piaţă - a povestit pentru Epoch Times amănunte despre evenimentele sângeroase din acea noapte. S-a trezit din cauza zgomotelor mitralierelor şi s-a repezit spre spital în dimineaţa zilei de 4 iunie.

Ajunsă la spital, s-a îngrozit. A găsit o „zonă de război”. O altă asistentă, plângând, i-a spus că sângele protestatarilor răniţi „forma un râu în spital”. La spitalul unde lucra Zhang au murit cel puţin 18 persoane.

Soldaţii au folosit gloanţe crestate, interzise de convenţiile internaţionale, pentru a trage împotriva civililor paşnici şi neînarmaţi, povesteşte Zhang. Mulţi au suferit răni grave şi sângerau atât de mult încât a fost „imposibil să fie salvaţi”.

La poarta spitalului, un reporter rănit grav de la China Sports Daily, publicaţie deţinută de stat, le-a spus celor doi brancardieri care îl transportau că „nu-şi închipuia că Partidul Comunist Chinez va deschide cu adevărat focul”. „Măcelărirea studenţilor şi a oamenilor de rând neînarmaţi - ce fel de Partid de guvernământ este ăsta?”, au fost ultimele sale cuvinte, şi-a amintit Zhang.

O cablogramă a guvernului britanic arăta că Deng Xiaoping, liderul chinez care a ordonat măcelul, a susţinut că „două sute de morţi ar putea aduce 20 de ani de pace în China”. Data afirmaţiei? Cu o lună înaintea masacrului din iunie 1989.

Până în prezent, regimul comunist a refuzat să dezvăluie numărul persoanelor ucise în masacru sau numele acestora şi suprimă puternic informaţiile despre incident, considerându-le secret de stat.

Securişti în civil arestează un practicant Falun Gong în Piaţa Tiananmen din Beijing, 31 decembrie 2000 (Minghui.org)

Persecutarea Falun Gong

Un deceniu mai târziu, regimul a decis să înceapă o altă campanie de suprimare sângeroasă.

La 20 iulie 1999, autorităţile au pornit o mişcare amplă care viza 70 - până la 100 - de milioane de chinezi - practicanţi ai mişcării spirituale Falun Gong, ce presupune exerciţii meditative şi învăţături morale centrate în jurul valorilor adevăr, compasiune, toleranţă.

Potrivit Centrului de Informaţii Falun Dafa, un site web care monitorizează victimele persecuţiei Falun Gong din China, milioane de practicanţi au fost concediaţi de la locurile de muncă, expulzaţi din şcoli, închişi, torturaţi sau ucişi pur şi simplu - pentru că au refuzat să renunţe la credinţa lor.

Soluţia finală, cu caracteristici chinezeşti

În 2019, un tribunal independent din Londra a confirmat că, pentru a-i suprima pe practicanţii închişi cu milioanele în sistemele penitenciare chineze, devenite neîncăpătoare, regimul a organizat şi efectuat un program de recoltare forţată de organe, pe viu, de la aceşti oameni „la o scară semnificativă” şi că practicanţii Falun Gong închişi erau „probabil principala sursă” a organelor aflate pe piaţa neagră a Chinei.

He Lifang, practicant Falun Gong, în vârstă de 45 de ani, din Qingdao, un oraş din provincia Shandong, a murit după ce a fost reţinut timp de două luni. Rudele sale au spus că atunci când au văzut cadavrul, acesta prezenta incizii pe piept şi pe spate. Faţa lui arăta de parcă ar fi murit în dureri şi existau răni pe tot corpul, potrivit Minghui.org, un site web care serveşte drept un centru de informare pentru relatările despre persecuţia Falun Gong.

Suprimarea minorităţilor religioase şi etnice

Pentru a menţine conducerea, regimul comunist chinez a transferat un număr mare de etnici Han în Tibet, Xinjiang şi Mongolia Interioară, unde grupurile etnice trăiesc având propria cultură şi limbă.

Regimul a forţat şcolile locale să folosească chineza mandarină ca limbă oficială.

În 2008, tibetanii au protestat pentru a-şi exprima furia faţă de teroarea instituită de regim, folosind ocazia organizării Jocurilor Olimpice, în speranţa că tratamentul la care sunt supuşi va căpăta o mediatizare mai largă.

Drept răspuns, regimul a desfăşurat Poliţia. Sute de tibetani au fost ucişi, înregistrându-se numeroase cazuri de tortură.

Din 2009, peste 150 de tibetani s-au auto-incendiat, sperând că sacrificiul lor ar putea opri teroarea regimului comunist chinez în Tibet.

În Xinjiang, autorităţile au fost acuzate de comiterea unui adevărat genocid împotriva uigurilor şi a altor minorităţi etnice, inclusiv trimiterea unui milion de oameni în lagăre de „reeducare politică” deghizate în centre de reeducare şi reprofilare profesională.

Anul trecut, regimul de la Beijing a stabilit o nouă politică ce impunea predarea exclusiv în chineză în şcoli din Mongolia Interioară. Când părinţii şi elevii au protestat, au fost ameninţaţi cu arestul, detenţia şi pierderea locului de muncă.

În Xinjiang, în special, regimul foloseşte un sistem sofisticat de supraveghere video pentru a monitoriza minorităţile etnice. Au fost montate camere de supraveghere inclusiv în mănăstiri tibetane, iar în Xinjiang sunt colectate date biometrice pe scară largă.

Cei 100 de ani de existenţă a Partidului Comunist Chinez au însemnat tot atâtea milioane de victime, potrivit The Black Book of Communism, şi un şir nesfârşit de crime, abuzuri, jafuri şi politici aberante, impuse cu forţa armelor de un regim preocupat doar de putere.

Eva Fu, Jack Phillips, Leo Timm, Cathy He şi Adrian Sturdza au contribuit la acest material.