14-15 mai 1948, noaptea în care comunismul îşi arăta adevărata faţă. Începutul „reeducării” tinerilor aruncaţi în închisori

Acum aproape 70 de ani, toate facultăţile mari erau sub stare de asediu. Pregătită din timp de la Moscova, după un plan de exterminare pe mai multe etape a elitelor ţării, în noaptea de 14 spre 15 mai s-a declanşat teroarea - peste 10.000 de tineri din toată ţara au fost aruncaţi în închisori.
(MICHAEL KAPPELER / AFP / Getty Images)

Efective mari de agenţi ai poliţiei comuniste, la ordinele infamilor Anei Pauker şi ale lui Teohari Georgescu, legitimau şi arestau studenţii aflaţi pe listele negre.

În majoritatea lor studenţi străluciţi, care şi-ar fi adus contribuţia ca medici, ingineri, profesori remarcabili, aveau să iasă din închisori striviţi în bătăi, 16 ani mai tîrziu - dacă reuşeau să supravieţuiască schingiuirilor şi torturilor îngrozitoare.

Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor îmbătrâniţi înainte de vreme, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate. O mare parte dintre ei au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Am avut privilegiul să vorbesc cu câţiva dintre foştii deţinuţi politici. Fie că au trecut prin Aiud, Gherla, Piteşti, Botoşani, Suceava şi au făcut 10, 15, 18, 20 de ani de temniţă, toţi aveau ceva în comun. Cu un moral ridicat şi plini de credinţă, nu ei erau învinşii sistemului. Sistemul îi abuzase, schingiuise, le mâncase cei mai frumoşi ani din viaţă, dar îi putuse supune. Erau în vârstă, cu sănătatea şubredă, dar aveau strălucire în ochi şi emanau forţă. Nu cedaseră în faţa Răului, iar tăria aceea morală îi ţinuse în viaţă.

Majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie din 14-15 mai făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee, care, încă din 1944-45, constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Fagarasului, ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului Război Rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind, din spatele frontului, comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de milioane de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte, lucru confirmat şi de arhivele Securităţii. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Teohari Georgescu, unul dintre „apostolii lui Stalin”, avea monopolul violenţei fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. El va fi cel care coordonează crimele comuniştilor, dar şi cel care le va oferi o spoială de legalitate. Va înfiinţa, din cenuşa defunctei Siguranţe, braţul armat al partidului – Securitatea. Va fi unul dintre cei patru secretari ai partidului, alături de Dej, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi Vasile Luca (născut Luka Laszlo).

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

“Părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări confiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost numită Noaptea Sfântului Bartholomeu de la noi. A fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”, descrie părintele Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţa şi am mai căpătat un spor de pedeapsă", mărturisea părintele.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de „reeducare” a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

S-a întocmit un rechizitoriu al crimelor din 1948-1952, ordonat de Ceauşescu pentru a denunţa crimele din vremea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. La dosar apar şi primele declaraţii ale martorilor care întregesc imaginea a ceea se întâmpla după gratii în primii ani de comunism în România.

În această perioadă, în închisorile de la Gherla, Piteşti şi Suceava au murit 30 de deţinuţi, iar alţi 780 au fost maltrataţi şi schingiuiţi, peste 100 dintre ei rămânând cu infirmităţi permanente. „Unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit din cauza presiunilor psihice şi fizice la care au fost supuşi“, se arată în rechizitoriul întocmit la comanda lui Nicolae Ceauşescu.

Deţinutul Ioan Cerbu declara, referindu-se la moartea unui deţinut pe care îl chema Timpa Ion: „Asupra lui Timpa Ion au acţionat cu bătaia timp de două zile, eu personal aplicându-i 25 de bâte la fund, vreo 20 de lovituri de cureaua la palme, i-am aplicat câţiva pumni în inimă, rupându-i o coastă în această regiune. L-au mai bătut şi alţi deţinuţi cât şi miliţianul care i-a dat 15 – 20 lovituri cu centura la fund, fiind dezbrăcat în izmene. După o noapte, Timpa a murit“.

O altă declaraţie a unui martor, Czky Anton Drohobe, scoate la iveală alte metode barbare: „Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. MI-au fost strivite degetele de la mâini şi de picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară… Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj“.

Ar fi absurd să considerăm rechizitoriul lui Ceauşescu drept o încercare de a condamna crimele comunismului. Prin denunţul perioadei Pauker-Dej, Ceauşescu nu dorea decât să se glorifice pe sine. Cine ar putea înghiţi teoria că tiranul care a dărâmat biserici, a evacuat mii de locuitori ai Bucureştiului pentru a-şi construi monumentul megalomaniei unde să fie adorat, dictatorul care a trimis ce a mai rămas din elita intelectuală a ţării la Canal şi a distrus definitiv minţile şi vieţile a milioane de români, i-ar fi păsat de adevărul istoric şi de soarta curmată abominabil a mii şi mii de români remarcabili.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i mai înţelegea, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti martori ai unei altfel de lumi, scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste, au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Jos Comunismul!”. În Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau cu miile şi ar fi putut, dacă ar fi preluat puterea, aduce România la un nivel onorabil.

Dar la putere ajunsese deja un regim cripto-comunist, care a făcut ca ei să fie în continuare marginalizaţi. Istoria a dorit ca ei să se stingă, încet-încet, în cvasi-anonimat, iar alţii, fraţi de sânge cu torţionarii lor, să continue opera tovarăşilor comunişti în vremurile acestea ale clepto-capitalismului de tip mafiot.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne