Martirii eroi ne privesc din spatele mormintelor albe

Monumentul de la Dalles în memoria tinerilor ucişi în decembrie 1989
Monumentul de la Dalles în memoria tinerilor ucişi în decembrie 1989 (Lidia Melinte)

Mormintele eroilor sunt albe. Un alb imaculat care cuprinde în formula lui nevazută pentru ochii care nu ştiu să vadă, roşul intens al sângelui scurs dintr-un trup luat prea devreme din lumea acesta, pentru un gând mai înalt, desprins de cele lumeşti.

Pe ea, femeia în negru care îngrijea crucea eroilor căzuţi pe 21 decembrie 1989 am văzut-o astă vară, într-una din acela nopţi toride, cum au fost atâtea, astă vară, nopţi în care, oraşul nu se putea odihni nici el. E vorba de monumentul de pe lângă Dalles, adică o cruce din fier, cu o plăcuţă pe care scrie de mână cu vopsea albă ”În memoria tinerilor căzuţi în Revoluţie”. Ceva mai sus sunt trei plăcuţe din marmură, două dintre ele sunt dedicate a doi studenţi care au fost ucişi de gloanţele absurde ale loviturii de stat. Jos, erau nişte cărămizi pe care nu le-aş fi observat dacă, ea, femeia îndoliată nu le-ar fi scos în relief cu ”ofranda” ei. Cu mâna băgată într-o pungă de plastic, acoperea cu vopsea albă toate cărămizile de acolo. Era firavă şi atât de concentrată în munca ei încât nu ne-a văzut când ne-am apropiat. Abia, mai târziu, când a văzut că vrem să facem poze, s-a supărat şi a dat să plece grăbită. Nu voia să fie deranjată.

Ne-am dat seama şi am plecat noi, lăsând-o în veneraţia ei tăcută. Am revenit un pic mai târziu, rugând-o să ne lase să privim. Ne-a lăsat apoi să şi filmăm puţin, dar m-a rugat să-i aduc nişte apă, într-un bidon de plastic, pentru că voia să pună nişte crengi de brad, lângă cruce, în loc de flori. A început să vorbească ceva, dar liniştea cu care a vopsit minuţios fiecare cărămidă în alb a fost mult mai grăitoare. Nici nu era nevoie de cuvinte. Tabloul era impresionant în sine, dar nici măcar nu atrăgea atenţia. Deşi trecut de ora 11 noaptea, oamenii treceau în număr mare dar nimeni nu părea să bage de seamă o bătrână în negru care vopsea un monument în centrul oraşului. O slujitoare a unui ritual sacru (un gest uitat...), sau poate o femeie cu mintea dusă. Sau poate ambele...O Antigona anonimă sau o Sfântă Vineri grijulie... leitmotivul aceleaişi anamnesis de care avem nevoie împotriva somnului conştiinţei.

Negrul femeii în contrast cu albul proaspăt al mormântului, arşiţa oraşului din noaptea de august, în contrast cu noaptea îngheţată în care au murit tinerii, şi totul în contrast cu nepăsarea din jur, plasa scena atât într-un illo tempore al unei tragedii antice dar şi în cel al unei perpetue desacralizări a unei lumi în destrămare.

Mormintele eroilor sunt albe. Un alb imaculat peste sângele lor roşu.

Trupurile celor care au căzut în decembrie 1989 sunt astăzi monumente. Sunt simboluri. Trecem pe lângă ele grăbiţi, mânaţi de gândurile noastre zilnice. Uneori ne oprim în faţa lor şi ne contemplăm propria inimă mută de neputinţă. Dacă am fi putut face ceva să le continuăm lupta... astăzi i-am fi simţit împăcaţi, răzbunaţi, ocrotitori asemeni unor îngeri albi zâmbind în conştiinţa noastră.

De am mai avea puţină inimă, măcar de acum, să facem acel puţin care stă în măsura noastră, în puţinul răgaz rămas al fiecărei zile. Asemeni femeii îndoliate de astă vară.

Simţim, profund, de 23 de ani părerea de rău că ei au plecat dintre noi, iar apoi... gândul care urmează e prea dureros ca să-l mai rostim

Simţim, profund, de 23 de ani părerea de rău că ei au plecat dintre noi, iar apoi... gândul care urmează e prea dureros ca să-l mai rostim. Dar îl simţim cum ne apasă cu întreaga lui greutate peste conştiinţă. Chiar dacă ne mai trezim pe bloguri, mai scriem pe forumuri, mai luăm cuvântul la câte o conferinţă cu temă anticomunistă (orchestrată şi ea de cine ştie cine ca să îngroape evenimentul sau tema) neputinţa că n-am putut să le ducem mai departe gândul lor e acolo, de 23 de ani.

Au strigat ”Jos comunismul” şi au plătit cu viaţa, devoraţi de aceeaşi maşina infernală a comunismului, care îşi reînoieşte la câţiva ani doar înfăţişarea, dar rămâne aceeaşi maşină de ucis vieţi, de schimonosit suflete, de pătat conştiinţe. Marea sa minciună cu care se joacă acum este să spună că el, comunismul nu mai există, că trebuie să ne uităm spre viitor să nu rămânem în trecut, etc. Se ascunde în zâmbetul fals şi promisiunile politicienilor. În rigiditatea funcţionarilor care tot nu ştiu să zâmbească, în încruntarea celor din spatele ghişeelor care nu mai învaţă că politeţea e un fel de a fi.

Se ascunde în răutatea noastră, în suspiciunea şi laşitatea noastră. În compromisurile faţă de conştiinţa noastră. În lipsa de măsură şi decăderea morală ce le vedem ca rang de modă la TV. În desfrâu, în lipsa bunului simţ, în înjurături şi intoleranţă. În minciuni şi în trădare.

Comunismul, care a ucis de-a lungul timpului zeci de milioane de vieţi pentru a supravieţui conţine toate aceste trăsături. Cei care au murit strigând ”Vom muri dar vom fi liberi” au dorit să fie liberi şi de toată această urâţenie umană învăţată cu forţa sau sub comunism. Noi le putem vopsi în alb lespezile mormintelor lor. Dar ei cern peste noi albeaţa unor inimi care şi-au dorit de Crăciun prea puţin pentru ei înşişi.

alte articole din secțiunea Opinii