Mai are România nevoie de sfinţi? Dar de eroi? Cum îngroapă statul urmele crimelor Securităţii comuniste?
De ani de zile, Vaticanul încearcă să beatifice un român, un compatriot de-al nostru. Procesul este însă îngreunat chiar de România, de parcă ţara noastră nu şi-ar dori să aibă repere luminoase, oameni care s-au remarcat trăind în virtute creştină, smerenie şi dăruire faţă de cei din jur. Oameni care au trăit pentru a-i ajuta pe alţii. Sfinţi prin modul altruist şi demn în care şi-au dus viaţa, îndurând inclusiv persecuţie pentru crezul şi convingerile lor.
Cel pe care Vaticanul se chinuie să-l beatifice în pofida statului român este Martin Benedict, un medic-preot persecutat de Securitatea comunistă. A fost anchetat pentru simplul fapt că a îmbrăţişat preoţia şi a fost hirotonit în taină. Anchetele dure la care a fost supus i-au grăbit sfârşitul. A murit la 55 de ani. Cauza oficială a morţii: o hemoragie internă cauzată de ciroză.
Papa Francisc l‑a proclamat Venerabil pe Martin Benedict la 17 decembrie 2022, după ce Vaticanul a recunoscut că a trăit virtutea creştină în mod eroic — primul pas formal spre beatificare. Beatificarea însă întârzie, pentru că documentele care să ateste că după hirotonire acesta a fost anchetat şi persecutat de Securitatea ceauşistă (documente pe care familia lui Benedict le caută încă din 2004-2005, iar Vaticanul din 2015) n-au fost de găsit. Poliţia, moştenitoarea arhivelor fostei Miliţii, a refuzat initial să furnizeze orice dovadă scrisă, susţinând că materialele de "mică importanţă" se distrugeau la 30 de ani după decesul persoanei.
Viaţa şi patimile lui Martin Benedict. Persecuţia Securităţii
Martin Benedict s-a născut în satul Galbeni, lângă Bacău, într-o familie de agricultori români profund credincioşi. Încă din copilărie a fost atras de învăţătură şi de credinţă, ceea ce l-a determinat să urmeze seminarul franciscan de la Hălăuceşti între 1945 şi 1948. După desfiinţarea seminarului de către regimul comunist — în fapt, seminarul a fost transformat într-o şcoală pentru tractorişti — Benedict a continuat studiile la liceu în Bacău, iar în 1951 a intrat la Facultatea de Medicină, devenind bursier.
După absolvire, câştigă un post de medic la Bacău prin concurs, în 1961, dar cedează locul unui coleg care avea soţia gravidă şi se mută la Oneşti, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
Potrivit cercetătoarei CNSAS Germina Nagâţ, Martin Benedict a fost urmărit de Securitate încă din 1954, în ciuda discreţiei cu care trăia ca student la medicină.
Viitorul medic era foarte retras, mergea la slujbă în fiecare zi şi toţi se mirau cum de un viitor doctor şi om de ştiinţă este atât de des la biserică, este generos, îşi împarte puţinii bani cu săracii. Nu avea nicio prietenă, nu căuta să se însoare, frecventa preoţii catolici, aşa că pentru Securitate a început să devină suspect. Între informatori a existat bănuiala că studiază şi teologia — ceea ce era adevărat — dar bănuielile s-au confirmat greu şi târziu. Printr-o întâmplare, într-un apartament supravegheat, s-a înregistrat faptul că Martin Benedict studiază teologie, deşi terminase medicina.
Securitatea a continuat urmărirea insistent: 28 de informatori au furnizat informaţii despre el. Cercetătorii CNSAS au descoperit note informative semnate de 28 de informatori în care apărea numele acestuia. Parte dintre note erau în dosarul lui Benedict (dosar de 74 de pagini), parte în dosarele de urmărire ale unor apropiaţi ai acestuia. În pofida atâtor turnătorii la adresa lui, securiştii nu au reuşit să afle ce anume îl face să fie atât de religios, atât de diferit printre medici, de ce foştii pacienţi îl caută de la kilometri distanţă. Când, în realitate, nu era niciun mister pentru iubirea de care avea parte. Martin Benedict era foarte apropiat de pacienţi: le dădea sfaturi, le boteza copiii, îi ajuta cu bani din salariul propriu.
Neobişnuit, nu? Pentru un regim bazat pe ura de clasă, nu pe iubire de semeni. În plus, doctorul a făcut un lucru considerat periculos de autorităţile comuniste: a iniţiat o campanie anti-avort, motiv pentru care a fost acuzat de morală burgheză şi misticism. Până în 1966, avortul era permis. Benedict, ca preot, era împotrivă şi ajuta femeile să nască, sprijinindu-le inclusiv financiar.
Mai mult, comentariile lui despre regimul comunist erau ironice. Povestea cum, în vizitele la ţară, găsea cereri de adeziune la CAP-uri în latrine.
Finalmente, relatările informatorilor descriu aceeaşi imagine: un om credincios, devotat bolnavilor, care ţinea icoane în cabinet — lucru inacceptabil pentru regimul comunist.
Până în 1964, a fost urmărit atent, dar nu a fost arestat sau persecutat vizibil nu doar pentru că era iubit de pacienţi, ci pentru că Securitatea nu i-a putut găsi nicio culpă profesională sau morală.
Dosarul de urmărire se închide în 1964, cu menţiunea „păstrare în atenţie” (formulă consacrată în jargonul fostei Securităţi). După aceasta, urmează un hiatus arhivistic inexplicabil, a relatat Germina Nagâţ în cadrul unui eveniment organizat la Domneşti pentru celebrarea Elisabetei Rizea.
Faptul că a fost în continuare urmărit reiese din dosarele altora — membri ai anturajului său.
În 1972, Martin Benedict se îmbolnăveşte grav. Este operat, iar medicii îi lasă o pensetă în abdomen, perforând intestinul. Supravieţuieşte, dar îşi pierde o mare parte din intestinul subţire şi trăieşte pe un regim strict.
În 1980 este hirotonit în secret de Alexandru Todea, la Slănic Moldova, într-o zi când Ceauşescu era în vizită la Bacău şi atenţia Miliţiei era distrasă.
În 1983, reuşeşte, prin intermediul soţiei unui ofiţer de la paşapoarte, să primească viză pentru Italia, unde participă la beatificarea lui Ieremia Valahul. Este deconspirat. Poartă costum popular şi are un scurt dialog cu Papa Ioan Paul II, care îl numeşte „mai mult decât un doctor”. Asta declanşează iadul.
În 1984, are loc prima percheziţie. I se găsesc stola, Biblia şi potirul. Recunoaşte că este preot franciscan. I se face dosar de drept comun — metodă uzuală pentru a evita statutul de persecutat politic. Aşa a fost şi în cazul lui Gheorghe Ursu, inginerul ucis în bătaie pentru că a dezvăluit, la Europa Liberă, că Ceauşescu a sistat lucrările de consolidare a blocurilor afectate de cutremurul din ’77. Lui Ursu i s-a făcut dosar pentru deţinere de valută — 17 dolari.
La Benedict nu s-au găsit dolari, ci câteva sticle de şampanie prăfuite primite cadou de ziua lui sau de la pacienţi, catalogate drept „foloase necuvenite”. Acuzaţia era una ridicolă, Benedict nu numai că nu lua foloase necuvenite de la bolnavi, ci chiar îşi împărţea puţinii lui bani cu pacienţii mai săraci. Cât despre şampanii, medicul nu se atingea de alcool, de aceea au şi fost găsite acele sticle uitate undeva, pline de praf.
Din acel moment, medicul este chemat periodic la Miliţie, luat din spital cu maşina, anchetat nopţi întregi. Era sub o presiune psihologică uriaşă. Pentru a preveni compromiterea, îşi coase buzunarele halatului medical ca să nu-i strecoare vreun om pus de Securitate bani în ele. Asistentele confirmă aceste măsuri.
În urma problemelor de sănătate declanşate de operaţia cu probleme, Benedict avea un regim strict de alimentaţie şi hidratare pe care, cu anchetele, nu-l putea respecta. Drept urmare, starea sa de sănătate s-a degradat vizibil şi rapid.
Deşi nu s-a plâns niciodată de bătăi, când a murit, în 1986, unul dintre nepoţi i-a observat răni pe spate şi pe braţe. Este foarte probabil să fi fost şi agresat fizic, nu doar psihic.
Cât despre motivul real al anchetei, faptul că a ales să fie şi preot, nu doar doctor, Benedict l-a explicat într-o scrisoare către un cunoscut: „Trebuie să trecem de partea cealaltă a medicinei — să vindecăm şi sufletul, nu doar trupul.” Acesta i-a fost crezul o viaţă întreagă. A plătit pentru el cu viaţa.
Cum omoară statul român memoria celor persecutaţi de comunişti? O istorie amputată
În ultimii săi ani de viaţă, Martin Benedict a fost persecutat de regimul comunist pentru credinţa sa. Pentru faptul că, pe lângă profesia de medic, a ales să fie şi preot franciscan. Pentru faptul că încerca să vindece nu doar trupurile pacienţilor săi, ci şi sufletele lor. Prin credinţă. Lucru pe care Securitatea ceauşistă nu-l putea înţelege. Îl suspectau că ascunde ceva, eventual că spionează pentru Vatican.
Credinţa lui neclintită i-a adus anchete şi rele tratamente care l-au afectat vizibil şi, în cele din urmă, moartea. Putem vorbi de o crimă a regimului comunist, crimă rămasă, ca multe — de fapt ca aproape toate crimele regimului comunist — nepedepsită. Şi, mai trist de atât, o crimă greu de documentat.
În arhivele CNSAS n-a ajuns însă nici măcar o filă vizând acţiunile fostei Securităţi de la întoarcerea lui Martin Benedict de la Vatican şi până la moartea lui, deşi acei trei ultimi ani din viaţa sa sunt ani decisivi — atunci au început presiunile cele mai mari. Nimic despre urmărire, anchete, chemările sistematice la miliţie, declaraţiile pe care el le dădea. Există mărturii că s-au întâmplat lucrurile acestea, dar nu mai există documentele.
Cu greu au reuşit cercetătoarea Germina Nagâţ, membră a colegiului CNSAS, şi fraţii franciscani Eusebio Bejan şi Silvestru Bejan să obţină documente care să dovedească faptul că Benedict a fost anchetat, abia în urma unei audienţe la Poliţia Bacău, şi aceea obţinută tot cu dificultate. Iniţial, cercetătoarea a solicitat o audienţă în scris. După aproape o lună, a fost refuzată.
Finalmente, după ce a încercat în fel şi chip să obţină audienţa dorită, i s-a spus că, dacă vor să ajungă să vorbească cu vreun şef din poliţie, cea mai sigură cale este să sune la 112. Li s-a părut absurd, dar după ce au tot bătut fără succes la uşi închise, s-au conformat. Au sunat la 112 pentru a putea vorbi cu un reprezentant al poliţiei care măcar să le asculte cererea. În cadrul audienţei li s-a comunicat că „materialele de mică importanţă” despre anchete se distrug după 30 de ani de la deces, deci nu mai există niciun înscris vizându-l pe Benedict.
Abia după ce doamna Nagâţ a cerut o copie a procesului-verbal de distrugere a documentelor, fraţilor Bejan li s-a dat, cu chiu cu vai, o copertă şi o filă de registru.
Răspunsul primit de doamna Nagâţ şi de cei doi fraţi franciscani vizând distrugerea documentelor de "mică importanţă" are implicaţii majore. Căci cazul lui Benedict nu este singular. Potrivit cercetătoarei CNSAS, au fost distruse documente şi în alte cazuri, precum cel al protestatarilor care, în 1987, au ieşit în stradă la Braşov să protesteze contra comunismului. Această practică birocratică a dus la pierderea unor capitole importante din istoria recentă a României şi îngreunează recunoaşterea oficială a martirilor anticomunişti.
"Există această pierdere enormă din istoria noastră recentă, şi anume, anchetele miliţiei. Anchetele miliţiei, care de fapt erau anchetele Securităţii, care îşi oferea o acoperire de drept comun pentru ceva mult mai important, şi anume suspiciunile de natură politică. În cazul doctorului Benedict, evident, ancheta nu se concentra pe sticlele de şampanie, în niciun caz, ci pe faptul că nu au primit un răspuns pe placul lor la întrebarea "de ce eşti medic şi preot în acelaşi timp." Suspiciunea a fost de spionaj în favoarea Vaticanului.
Evident, neconfirmată, evident, nesusţinută de absolut nimic. Ce spionaj putea să facă un medic care trăia practic activ în spital de dimineaţă până seara?
Au existat multiple forme de rezistenţă la comunism şi chiar cazuri dramatice care nu s-au oprit în anii de început, anii stalinişti ai comunismului, care nu s-au petrecut în detenţie sau în lagărele de muncă, ci printre noi. Aparent vieţi banale, vieţi obişnuite, care sunt marcate, însă, de dramatism şi de o formă de rezistenţă cu nimic mai puţin impresionantă decât ce s-a petrecut în primele două decenii după instalarea comunismului.
Faptul că există această cauză de beatificare la Vatican, pentru care se caută documente din 2015, faptul că, cu greu, am reuşit să găsim o copertă de registru şi o filă de registru ca să vedem că a existat o anchetă, este foarte, foarte trist.
După părerea mea, sigur, cauza va merge mai departe, ea va fi susţinută prin mărturii directe sau prin alte etape procedurale specifice Vaticanului. A fost declarat Venerabil de Papa Francisc, deci probabil că vom mai avea încă o beatificare, să sperăm, dar ar fi putut să se întâmple mai devreme şi ar fi putut fi mai uşor de dovedit ce s-a întâmplat cu acest om dacă nu ar fi existat această procedură de distrugere periodică a dosarelor sau documentelor, zise de mică importanţă, care s-a făcut după moartea mai multor persoane din această ţară care chiar s-au opus şi au fost, în mod laş, aş putea să spun, anchetate de miliţie sub un pretext mizerabil, când de fapt era vorba în spate de o cauză politică", a punctat Germina Nagâţ.
Distrugerea documentelor care dovedesc crimele comunismului, politică de stat?
Nu doar documentele vizând anchete de "mică importanţă" dispar (şi iarăşi, revin, cine decide ce e de mică importanţă? care sunt criteriile) pe motiv că au trecut 30 de ani de la moartea celor anchetaţi. În 2022, profesorul Cătălin Botoşineanu, fost director al Arhivelor Naţionale din Iaşi, trăgea un semnal de alarmă în spaţiul public că numeroase documente de importanţă capitală pentru a înţelege istoria recentă a acestei naţii, acea parte de istorie care ne-a definit — de fapt deformat — ca popor, dispar.
Profesorul Botoşineanu a arătat că instituţiile s-au prevalat de modificări legislative din 2002 şi au distrus sau distrug orice fel de documente care conţineau hârtii cu ştampila „Secret” . Este vorba de documente despre Revoluţie, Mineriade, despre crimele din orfelinatele comuniste — 15.000 de copii au murit din cauza relelor tratamente în căminele-spital ceauşiste (detalii aici), documente de la poliţiile care aveau în evidenţă foştii deţinuţi politic etc.
Scopul distrugerii documentelor: cercetătorii să nu dea peste numele unor ofiţeri acoperiţi. Presiunea cea mai mare, explică arhivistul, vine de la Serviciul Român de Informaţii şi de la „Doi şi-un sfert” – Direcţia Generală de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Sub auspiciul că ar putea exista ofiţeri ce ar fi deconspiraţi dacă documentele ajung în mâinile cercetătorilor ce consultă Arhivele Naţionale, aceştia solicită adesea insistent instituţiilor publice să pună în aplicare legea şi să distrugă orice arhive care au documente clasificate. S-au pierdut astfel, spune Cătălin Botoşineanu, documente cu o valoare istorică ce nu poate fi înlocuită de nimeni.
„În anii ’70, se spunea că aceste hârtii clasificate fac parte din fondul Arhivelor Naţionale, după o perioadă de timp ajungeau acolo, se declasificau şi erau publicate în volume de documente. Au fost date unele în cercetare. Ei bine, din 2002 s-a schimbat legea: aceste documente nu mai fac parte dintr-un fond arhivistic naţional de unde ar urma să ajungă în public, ci ele se arhivează sau se distrug. De vreun deceniu, astfel de acte de la Poliţie, Prefectură, Consiliile Judeţene, primării comunale, de la poliţiile care aveau în evidenţă foştii deţinuţi politici şi făceau informări lunare despre aceştia, au fost distruse”, a explicat istoricul Cătălin Botoşineanu. Mai multe informaţii, aici.
Mai are România nevoie de sfinţi? Dar de eroi?
Mâine, 12 iulie, se împlinesc 38 de ani de când fratele Benedict a părăsit această lume de întristare şi suspin, lume în care a încercat, cu smerenie şi credinţă, să fie alinare pentru pacienţii săi. Să aducă un strop de bunătate şi iubire în vieţile celor din jur. La mormântul fostului doctor-preot şi la căsuţa părintească din Galbeni, se vor strânge pelerini franciscani şi oameni din zonă care-i cinstesc memoria. Care-i vor adresa un gând pios, de recunoştinţă şi regret. Dacă statul român nu-i recunoaşte suferinţa, cei care l-au cunoscut şi cei care au aflat despre credinţa, demnitatea şi sacrificiul lui, i-o onorează şi recunosc.
Martin Benedict rămâne un simbol al rezistenţei tăcute şi al credinţei neclintite într-o perioadă de represiune. El va fi beatificat mai devreme sau mai târziu, cu sau fără documentele fostei Miliţii/Securităţi.
Însă câţi alţi sfinţi şi/sau eroi discreţi am avut printre noi, despre al căror martiriu, curaj, sacrificiu, demnitate, nu se ştie nimic pentru că Poliţia şi, aşa cum a arătat profesorul Botoşineanu, şi alte instituţii de stat, pur şi simplu distrug documente? Câte informaţii despre sacrificii onorante s-au distrus?
Nu suntem o ţară doar de turnători. Am avut mulţi, ştim cu toţii. N-am fost însă doar atât, ca popor. Am avut oameni care s-au opus, sau care pur şi simplu au refuzat să semneze pactul cu Răul, despre ale căror pătimiri nu vom şti poate nimic niciodată. Pentru că dovezile s-au distrus sau se distrug.
Analfabetism istoric în Poliţia Română? În SRI? În instituţiile statului? Complicitate cu fosta Securitate? Nu ştim, sau, cel puţin nu putem dovedi o complicitate conştientă, asumată. Dar ce ştim este că trăim într-o ţară în care niciun ofiţer de Securitate n-a fost condamnat vreodată pentru crime comise în timpul regimului comunist. Într-o ţară în care Înalta Curte susţinea, siderant, când i-a achitat pe ucigaşii inginerului Gheorghe Ursu, că n-a existat nicio relaţie de adversitate între Securitate şi români.
Martin Benedict nu s-a anchetat singur. Nici muncitorii de la Braşov care s-au revoltat contra comunismului nu s-au bătut şi torturat singuri în ’87. Niciun martir anticomunist nu s-a autoschingiuit. Ei au fost victime curajoase ale unui regim criminal. Iar dovezile despre patimile lor n-ar trebui distruse.
Într-o epocă în care reperele morale sunt tot mai pervertite, avem nevoie de repere adevărate. De Sfinţi. De Eroi. Dar statul român? El are nevoie? Sau brandul de ţară trebuie să fie politicienii corupţi?
