„Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti”- Experimentul ceauşist care a distrus esenţa unui mod de viaţă tradiţional

„Dincolo de durerea sau uimirea că e posibilă o asemenea barbarie, transpare sentimentul de dragoste pentru acest oraş, regretul că se pierde oraşul din amintirile fiecăruia, că o parte din fiinţă dispare într-un dezastru”.
Imobil vechi
Imobil vechi (Epoch Times România)

Fiinţa umană are memoria spaţiului. Influenţa arhitecturii asupra omului a fost recunoscută din antichitate, iar marii arhitecţi au căutat să bucure ochiul şi mintea prin creaţiile lor.

Multe clădiri ale vechiului Bucureşti, care s-au mai păstrat, vechi case boiereşti, cu coloane şi bolţi, brodate cu iederă, cu farmecul lor desuet, stilul rafinat, aristocratic, servind uneori ca sursă de inspiraţie şi pentru locuinţele bucureştenilor din trecutul recent, aduc ceva unic şi irepetabil.

Ele formează substanţa profundă a oraşului. Identitatea sa între milioane de alte oraşe. Esenţa oraşului, cum ar spune istoricul Georgeta Pop, a cărei carte numită chiar aşa, (lansată anul trecut) a fost adusă în discuţie de curând, la Poveşti din Bucureşti.

Intitulată Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti, cartea e o colecţie de interviuri - aflate în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului - ce vrea să valorifice istoria orală de-a lungul anilor. Volumul, fiind, după cum spune autoarea „oglinda unei piese din mozaicul care a fost societatea românească din perioada comunistă”, nu e important doar pentru informare ci şi pentru o justă punere în context a demolărilor care au avut loc în Bucureştiul (ca de altfel în toate oraşele ţării) post-comunist.

Suferinţa e un laitmotiv care apare în toate înregistrările. Autoarea le-a ales pe cele în care, „dincolo de durerea sau uimirea că e posibilă o asemenea barbarie, transpare sentimentul de dragoste pentru acest oraş, regretul că se pierde oraşul din amintirile fiecăruia, că o parte din fiinţă dispare într-un dezastru”.

Bucureştiul , spune ea în Prefaţă, aşa cum a fost înaintea demolărilor masive începute după cutremurul din 77, cu farmecul lui venit peste timp, cu bune şi rele, a trezit ataşamentul locuitorilor săi. Apoi a venit tăvălugul directivelor şi indicaţiilor şi a fost momentul de ruptură, când oraşul şi locuitorii săi au intrat în universul aberant al megalomaniei conducerii de partid. Desigur, viaţa oraşului a continuat - aşa cum am continuat cu toţii să încercăm să trăim. Dar era altfel, pentru că trauma fusese foarte mare, iar noua înfăţişare străină.

Această înfăţişare străină capătă proporţii, mai departe. Distrugerea, care nu s-a oprit după anii 90, a fost pusă în discuţie tangenţial, după lansare, deşi n-a fost percepută ca descendentă directă a vinei morale din comunism, de către o parte a auditoriului, aflată la vârsta maturităţii în timpul demolărilor ceauşiste. Pentru aceştia, conexiunea sau elementele comune dintre vina de atunci şi cea de acum nu e clară. De unde se vede că răul distrugerii produs de comunism şi care continuă în diverse forme, de la Ceauşescu până astăzi, nu este perceput ca atare. Dar aşa se întâmplă atunci când se distruge însăşi esenţa. A locurilor, a spaţiului, a oamenilor. Viaţa nu mai e aceeaşi, oamenii trăiesc prin teamă, nu prin conştiinţă.

De aceea, cel mai greu de cuantificat sunt traumele psihologice profunde, care produc în om răsturnarea valorilor şi reperelor morale, astfel încât el pierde noţiunile de bine şi de rău şi nu va mai şti să-şi identifice corect nici călăii, nici adevărul. Timpul va şterge din mintea sa vina călăilor, el devenind astfel, permanent vulnerabil noului tip de călăi. Ce au în comun atât noii cât şi vechii călăi? Ura, lăcomia, nepăsarea.

Georgeta Pop şi-a început cartea cu cei care s-au referit la oraş, în general. Arhitectul Aurealian Trişcu îşi iubeşte oraşul atât ca un om care s-a născut aici cât şi ca profesionist.

El credea în „povestea asta cu calitatea spaţiului pentru om”. O casă cu o grădină plină de flori şi o curte liniştită, sunt importante pentru ca omul să se formeze normal.

El spunea că spaţiul influenţează caracterul şi dezvoltarea omului, pentru că omul are memoria spaţiului.

Cartea e un bun îndemn la rememorare, bun moment să ne amintim de Bucureştiul care a fost, de esenţa Bucureştiului, amintindu-ne de Biserica Enei, Biserica Sfînta Vineri, Biserica Văcăreşti, cartierul Uranus, Dealul Arsenalului.

Sunt şi interviuri cu Aurealian Trişcu, Peter Derer, Alexandru Beldiman, acei arhitecţi care au prins-o pe Anca Petrescu, făuritoarea acestei distrugeri monumentale peste care s-a construit Casa Poporului.

Frumuseţea cartierelor dispărute

Un loc aparte în carte îl are evocarea marilor dispăruţi: Cartierului Uranus şi Dealul Arsenalului.

Acest Deal, numit înainte şi Dealul Spirii, are o istorie care pare şi ea îngropată sub şenilele buldozerelor. Împrumutându-şi numele (pe care şi l-a schimbat ulterior în Dealul Arsenalului) de la Bătălia de la Dealul Spirii, unde, eroilor pompieri căzuţi în această ultimă bătălie împotriva turcilor, la 13 septembrie 1848 le-a fost ridicat în 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din Bucureşti - monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca şi evenimentele a căror memorie o reprezintă - Dealul era un loc de referinţă al Bucureştilor.

A rămas intact doar în memoria oamenilor: un deal mare, pitoresc, împânzit cu străzi liniştite, pline de case îngrijite, cu livezi şi vii, biserici şi oameni, pe care urca lin tramvaiul.

Exista acolo o comunitate armonioasă, în care oamenii se înţelegeau între ei şi cu natura din jurul. Fiecare petec de pământ era preţuit şi păstrat curat, iar oamenii - povestea cineva în carte - aveau grijă ca, inclusiv iarba răsărită între pietrele pavajului pe unde trecea tramvaiul, să fie curăţată.

Altcineva povestea cum, atunci când au început demolările, echipa care venise la o casă pentru a da îngrozitoarea veste, intrând în curtea perfect îngrijită, plină de culorile trandafirilor şi de lumina caldă a soarelui filtrat printre frunzele copacilor, a rămas intimidată de frumuseţea locului, întristată la gândul că acel mic colţ de rai va fi distrus peste câteva zile.

Există oameni care s-au sinucis de disperare. Există lucruri despre care nu se mai ştie. Nu se mai ştie că au fost oameni în vârstă care s-au spânzurat de grinda casei pentru că li s-a spus că mâine începe demolarea. Alţii s-au îmbolnăvit de supărare, aşa încât, la scurt timp după mutarea în apartamentul „alocat” de partid, au murit.

Case cu grădini la fel de frumoase, răspândite în tot Bucureştiul, înlocuite brutal de nişte străzi ale maşinilor, guri de metrou sau clădiri impersonale, ar fi adus cu sine şi astăzi esenţa unei lumi în care timpul avea mai multă îngăduinţă cu oamenii.

Cartea, poate ajuta, prin amintirile celor care şi-au dat mărturia, să creăm măcar o hartă a Bucureştiului care a fost.

Ceauşescu a demolat istoria

Un capitol aparte al cărţii îl constituie mărturiile despre încercarea de a salva ce se mai putea din monumentele istorice. De exemplu, mărturia dnei Constanţa Costea, care a participat la operaţiuni de salvare a patrimoniului. În general, specialiştii nu participau la locurile unde se încălca legea, (toate demolările erau astfel), iar în carte răzbate sentimentul de durere şi de disperare al doamnei Costea, care a fost martoră la demolarea tuturor bisericilor-monument.

În anii 80, precizează Georgeta Popa, „bătălia se dădea cu marile figuri ale trecutului. Cineva - el sau ea - nu le mai suporta”.

Cele mai multe dintre bisericile demolate erau monumente culturale cu o istorie de câteva veacuri. Distrugerea lor a însemnat suprimarea subită a unui patrimoniu naţional care nu va mai fi niciodată recuperat.

Biserica Enei, ctitorită în 1611, a dispărut în 1977. Biserica-monument istoric Alba Postăvari, atestată documentar în 1595, al doilea lăcaş de cult ca vechime din Bucureşti, a fost dărâmată în 1984. Au urmat apoi Biserica Sfânta Vineri, cu o icoană a Cuvioasei Parascheva, pictată la Viena, în 1748.

Mănăstirea Văcăreşti (1722), care a reprezentat exprimarea desăvârşită a artei româneşti din acel secol, fiind încorporată marelui ciclu brâncovenesc, transformată în închisoare după 1848, sfârşeşte în 1987.

Un alt simbol al Bucureştiului, Spitalului Brâncovenesc, cu inscripţie în chirilice pe faţadă, construit în 1837, a fost demolat, împreună cu foarte multe clădiri, inclusiv biserici cu valoare istorică din cartierul Uranus, deşi acesta nu se afla pe axa prevăzută pentru Bulevardul Victoria Socialismului.

Spitalul era considerat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, printre cele mai moderne din Europa, cu aparatură medicală de ultimă generaţie, şi sălile sale de operaţie din marmură.

Regele Carol al II-lea i-a alocat fonduri importante, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a funcţionat ca spital militar, apoi regale Mihai i-a restabilit autonomia, până în 1946, când, sub guvernul Petru Groza, a trecut în proprietatea statului. După trei ani, aici a fost înfiinţată prima „Clinică de Ortopedie şi Traumatologie” din ţară.

Dar n-a contat, proaspăt renovat, spitalul a fost demolat în perioada 1984-1985, pentru a se construi Bd. Victoria Socialismului (Unirii) şi blocurile adiacente.

Dispariţia Spitalului Brâncovenesc a dus la împrăştierea personalului medical de elită, precum şi a logisticii.

Au luat astfel sfârşit 150 de ani de istorie.

Filmul distrugerii

Există şi o altă parte tenebroasă a distrugerii, continuată până astăzi. Este vorba, folosind expresia lui Dan C. Mihăilescu, de „cooperarea dintre ţigănime şi ICRAL”, despre care se ştie mai puţin.

Oamenii erau somaţi să se mute de pe o zi pe alta, doar cu ce aveau pe ei, povesteşte Dan C. Mihăilescu. Aveau mobilă stil, sobe Meissen, dar n-au fost lăsaţi să ia nicio mobilă din casă, „ca să vină vreun primar al sectorului 2, să pună el mâna pe sobele Meissen”, asta, după ce, în prelabil, veniseră „ţiganii, ca lăcustele” să dărâme ce li se ordona.

„Să vedeţi unde au ajuns gardurile de fier forjat superbe de la Spitalul Brâncovenesc”, încheie scriitorul descrierea scenei distrugerii.

Filmul distrugerii caselor din comunism, se face şi astăzi, după un tipar asemănător, cu reţele de intermediari care aleg obiecte, aleg sobe, apoi vin distrugătorii (ţiganii), după care vine ICRAL-ul, precizează arhitectul Dan Ionescu, unul dintre autorii mărturiilor din carte, prezent şi la lansare.

40.000 de locuinţe, edificii administrative, monumente de artă şi cultură, mânăstiri şi biserici au fost distruse de Ceauşescu.

Dan Ionescu vorbeşte de pierderea colosală de vestigii care s-a petrecut pe timpul lui Ceauşescu. Vorbeşte, de asemenea, despre atentatul la istoria naţională, din 1990 încoace. Dă un exemplu: casa lui Spiru Haret, care, donată de văduva Ana Haret, statului, a fost scoasă, în 2007, din regim de donaţie şi pentru care „nimeni de la Minister nu a mişcat un deget pentru a anula acel document care lasă casa la voia întâmplării”. Şi acesta e doar un exemplu din sute de alte exemple.

România codaşă pe plan european în privinţa grijii pentru patrimoniu

În afară de demolările ilegale neîncetate, distrugeri premeditate, sau nepăsare pur şi simplu, există şi problema restaurărilor grosolane sau de mântuială care distrug monumentele din toată ţara în aceeaşi măsură.

Sighişoara, de exemplu, e un oraş medieval muzeu, unic în Europa şi sit UNESCO din 1999, şi chiar şi acolo, unde n-ar trebui schimbat niciun centimetru de tencuială fără analiză serioasă, s-a intervenit cu restaurări şi reparaţii care mai degrabă distrug patrimoniul şi alungă turiştii decât conservă vestigiile.

Geamuri termopan, faţade în culori fistichii, tencuială gălbuie, acoperişuri din tablă, care, poate dau bine doar în poze, dar răpesc definitiv valoarea vestigiului, sunt doar o mică parte din calamitatea la care sunt supuse cetăţile medievale precum Sighişoara, Rupea, Deva, etc.

Esenţa culturii şi a tradiţiilor româneşti a fost moştenită şi acumulată în sute, poate mii de ani. Distrusă în mare parte de comunism, ea îşi continuă parcursul ei descendent, deoarece comunismul a otrăvit şi devalorizat reperele morale din inimile oamenilor.

Odată cu comunismul, modul de viaţă tradiţional, în armonie cu natura, spaţiul din jur şi ciclurile agrare şi cosmice, a fost călcat în picioare. Odată cu casele care le-au fost luate sau demolate, oamenii au fost forţaţi să-şi lepede trecutul şi gândirea.

Comunismul a adus o lume urâtă, cenuşie şi sumbră, cu clădiri la fel de urâte şi mohorâte. Restaurările şi demolările de astăzi, urmează, în esenţă, „logica” pervertită din comunism. Acesta nu a distrus doar esenţa oraşelor şi a culturilor, a otrăvit esenţa umană, schimonosind faţa lumii.

Oare vom reuşi să ne recăpătăm această esenţa pierdută, care, odată regăsită, va redeştepta esenţa oricărui lucru şi spaţiu din jurul nostru, dacă nu ne vom căuta răspunsurile în valorile tradiţionale care făceau cândva lumea mai bună şi viaţa mai firească?

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură