Vina Occidentului în criza ucraineană - o falsă teorie de Realpolitik

John Mearsheimer, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, a scris în ultima ediţie a Foreign Affairs un articol halucinant în care argumentează că Vestul este vinovat pentru criza ucraineană. Extinderea NATO în sfera de influenţă a Rusiei ar fi fost o greşeală, iar acţiunile Moscovei sunt justificate de această ameninţare. Dreptul internaţional, suveranitatea Ucrainei şi natura agresivă şi revizionistă a Rusiei lui Putin sunt trecute în plan secund, autorul insistând că Ucraina trebuie să rămână o zonă tampon între est şi vest. Dincolo de argumentele subţiri, şi faptic şi moral, analiza lui Mearsheimer suferă şi de contradicţii.

Marele teoretician al realismului vede totul într-o cheie de balance of power sau great power politics. Americanii şi europenii au încălcat sfera de influenţă a Rusiei prin valurile succesive de extindere a NATO cu state precum cele baltice, Polonia sau România. Ucraina este un stat pe care Putin a declarat încă de la summitul NATO din 2008 de la Bucureşti că-l va distruge mai degrabă decât să-l lase să intre în sfera occidentală de influenţă. Occidentul însă a ignorat îngrijorările Moscovei şi a continuat să încurajeze reformarea Ucrainei. A susţinut Revoluţia Portocalie de la Kiev şi Euromaidanul, deşi ar fi trebuit să realizeze că astfel va intra într-o confruntare cu Moscova.

Cu astfel de argumente vine Mearsheimer care susţine că reacţia rusească, precum anexarea Crimeei, a venit spontan atunci când Rusia a văzut că Ucraina virează decisiv către Vest. În realitate însă presa internaţională a dezvăluit că o operaţiune de destabilizare a Ucrainei era gândită deja din 2008, doar că se aştepta un pretext pentru aceasta.

Ciudat este că teoreticianul american propune ca soluţie la actuala criză din Ucraina un fel de finlandizare, deşi n-o denumeşte ca atare, care ar fi în beneficiul Moscovei. Pentru el nu contează nici oamenii care au murit pe Euromaidan, nici voinţa ucrainenilor care-şi doresc apropierea de UE şi o ţară reformată şi sănătoasă, ci doar satisfacerea pretenţiei Rusiei ca ţara să rămână neutră, luându-şi angajamentul să nu adere nici la NATO, nici la UE. Cu alte cuvinte, Occidentul ar trebui să abandoneze Kievul pentru a îmbuna Rusia.

Autorul nu pomeneşte nimic despre mijloacele pe care Putin le-a folosit pentru a atrage ţări ex-sovietice cu forţa în Uniunea Eurasiatică, de exemplu Armenia, sau despre presiunile şi acţiunile împotriva Ucrainei şi Republicii Moldova.

În concepţia sa realistă, în care Realpolitik-ul este astăzi la fel de relevant ca odinioară, nu este loc pentru argumente morale. SUA şi aliaţii europeni trebuie să recunoască interesele strategice ale Rusiei în Ucraina şi să abandoneze orice planuri de occidentalizare a Ucrainei. Aceasta trebuie să devină astfel o zonă tampon neutră între NATO şi Rusia. Mearsheimer ignoră însă faptul că Rusia a dat semnale clare că nu vrea de fapt neutralitatea Ucrainei, ci includerea ei în Uniunea Eurasiatică. Orice finlandizare este o iluzie şi o amăgire uriaşă pentru că înseamnă trecerea definitivă a ţării în zona de influenţă a Rusiei, mai ales acum când în Donbas separatiştii au instituit două aşa zise republici populare.

Mearsheimer recunoaşte că Putin se teme că o Ucraina reformată după model european va produce un efect de contagiune în Rusia, care-i va zgudui baza de putere. El nu răspunde însă la întrebarea: De ce ar trebui să primeze supravieţuirea unui regim agresiv, autoritarist şi nedemocratic asupra suveranităţii şi dreptului unei alte ţări de a-şi alege propriul drum?

Expertul american argumentează că actuala politică a SUA şi UE faţă de Rusia va duce la pierderea ajutorului Moscovei în alte dosare internaţionale importante. SUA ar avea nevoie de Rusia în retragerea echipamentelor americane din Afganistan prin teritoriul rus, în negocierea unui acord nuclear cu Iranul şi stabilizarea situaţiei din Siria. Un argument fals – Moscova n-a ajutat Washingtonul deloc până acum, cel puţin în cazul ultimelor două dosare. Ruşii au susţinut constant regimul criminal al lui Bashar al Assad, care rămâne o parte a problemei siriene, i-au vândut arme şi au blocat rezoluţiile de la ONU împotriva sa. La fel în problema Iranului, ruşii au promis cooperare şi au continuat să construiască reactoare nucleare pentru Teheran. Moscova a fost orice altceva decât un reliable partner.

Anders Aslund, cercetător senior la Peterson Institute for Internaţional Economics, critică într-un articol publicat de RealClearEconomy dispreţul manifestat de Mearsheimer faţă de democraţie, suveranitatea naţională şi dreptul internaţional, care sunt subordonate ideii că Rusia are dreptul să decidă soarta ţărilor din vecinătatea ei după bunul plac şi conform intereselor sale.

De ce ar trebui să primeze supravieţuirea unui regim agresiv şi nedemocratic asupra suveranităţii şi dreptului unei alte ţări de a-şi alege propriul drum?

El observă că profesorul de la Universitatea Chicago justifică astfel orice agresiune a Rusiei împotriva oricărui stat NATO învecinat, fie că este vorba de Polonia, Estonia, Lituania sau Letonia. Mai mult, Mearsheimer afirma că preşedintele Viktor Ianukovici a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat, orchestrată de Occident. Acest argument nu se susţine dat fiind că el a fugit în Rusia şi a fost demis cu o majoritate constituţională de două treimi.

Aslund mai arată că Mearsheimer nu aminteşte în articolul său că agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei a violat Carta ONU, Actul de la Helsinki din 1975, memorandumul de la Budapesta din 1994 şi Tratatul de prietenie ruso-ucraineană din 1997.

Toate aceste încălcări sunt justificate de teoreticianul realismului prin faptul că Rusia este o mare putere, sensibilă la potenţiale ameninţări în apropierea teritoriului său. Profesorul se contrazice însă apoi arătând că de fapt Rusia spre, deosebire de SUA, nu este o mare putere. Ba mai mult, Rusia este o putere în declin cu o tendinţă de a deveni şi mai slabă. Prin urmare dacă nici nu este o mare putere, de ce ar avea Rusia dreptul să încalce dreptul internaţional şi să se plaseze deasupra lui? Mearsheimer nu dă un răspuns la această întrebare iar argumentaţia sa are deja o mare problemă de logică în acest punct. Cum poţi justifica o agresiune prin faptul că agresorul este o mare putere?

El se contrazice din nou arătând că SUA şi aliaţii europeni n-ar trebui să integreze Ucraina în NATO pentru că nu o consideră un interes strategic. Pe de altă parte, el acuză Washingtonul că a investit peste 5 miliarde de dolari din 1991 în democratizarea Ucrainei.

Chiar şi argumentul de bază al teoreticianului realismului este fals. Nu intrarea iminentă a Ucrainei în NATO a provocat agresiunea rusă, ci apropierea ţării de UE, prin semnarea acordului de asociere. Kievul a început să-şi pună serios problema integrării în NATO abia după pierderea Crimeei şi izbucnirea conflictului în Donbas.

Rusia s-a temut mai mult de apropierea Ucrainei de UE decât de NATO deoarece dacă ţara devine eficientă economic şi se modernizează, influenţa şi pârghiile ruse asupra ei scad dramatic. Mai mult, există pericolul ca ruşii să fie atraşi de succesul ucrainean şi să conteste regimul nedemocratic de la Kremlin.

În concluzie, nu poţi să justifici agresiuni, oameni ucişi şi încălcări ale dreptului internaţional prin faptul că agresorul are interese care trebuie luate în considerare. La fel, nu poţi face abstracţie de tot de principiile morale şi normele internaţionale, pentru că atunci lumea va deveni un haos în care toate agresiunile vor fi justificate.