Viitorul imediat al economiei spaniole

Ministrul spaniol al Economiei, Luis de Guindos, şi preşedintele Mariano Rajoy plănuiesc să măsoare timpul şi să caute o cale de ieşire din criză.

De la prezentarea de joi, 27 septembrie 2012, a bugetului spaniol de stat pentru anul 2013, atât ministrul de finanţe cât şi preşedintele guvernului şi-au dedicat o parte din timpul lor pentru a se debarasa de termenul 'plan de salvare' pentru că ar fi excesiv, şi pentru a proteja, astfel, brandul "Spania". Nu este nimic inacceptabil în asta, dar cel mai important lucru nu este acum o dezbatere excesivă despre dacă sunt câini sau câini de vânătoare, ceea ce rămâne important este că situaţia de bază nu s-a schimbat fundamental.

Primul pas a fost făcut de şeful Ministerului Economiei joia trecută, 4 octombrie la Londra, într-o întâlnire cu investitorii internaţionali, când a ţinut o prelegere la prestigioasa Şcoală de Economie din Londra, în timpul căreia el a afirmat că Spania "nu are nevoie de un plan de salvare", dar, "pentru a înregistra o recuperare, este important să se risipească orice îndoieli cu privire la viitorul monedei euro."

Se poate observa perfect din declaraţia ministrului că el alege să transfere responsabilitatea pentru situaţia datoriei spaniole şi a costului său de finanţare din curtea Spaniei în curtea zonei euro per ansamblu, şi mai ales asupra îndoielilor cu privire la indisolubilitatea euro.

De asemenea, preşedintele guvernului spaniol, cu ocazia Summit-ului şefilor de stat pentru Europa şi Maghreb, care a avut loc n Malta vinerea trecută, pe cinci octombrie, a optat să se alăture preşedintelui francez Francois Hollande şi prim-ministrului italian Mario Monti când, pe de o parte, au numit planul de salvare o "linie consolidată de credit" pentru Spania, şi pe de altă parte, au insistat asupra progresului procesului de integrare bancară, economică şi fiscală la următorul Consiliu European, pe 18 octombrie, precizând că acest lucru este în mod indirect responsabil pentru lupta Spaniei de a primi finanţare pe pieţele datoriei.

Mesajul cheie ar fi că progresul lent al integrării europene, generând îndoieli cu privire la ireversibilitatea euro, este ceea ce cauzează tensiuni pe piaţa datoriei, mai degrabă decât situaţia specifică a fiecărei ţări.

Argumentul nu este convingător, cel puţin nu pe deplin, şi vom vedea de ce.

Ceea ce se înţelege atunci când se vorbeşte despre salvare

Se pare că atât ministrul de finanţe cât şi preşedintele Spaniei, fie că neagă necesitatea unui plan de salvare, fie că vorbesc despre o "linie consolidată de credit", încearcă să răspândească peste tot ideea că "Spania este diferită", că ea nu este în situaţia altor ţări europene care au fost salvate, în principal Grecia şi Portugalia.

Acest argument ca atare este indiscutabil. Acest lucru este adevărat potrivit statisticilor macroeconomice fundamentale. Spania nu este în situaţia Greciei sau Portugaliei, dar acest lucru nu este esenţa problemei. Accentul ar trebui să se pună pe prăbuşirea unei economii spaniole care, în ultimii ani, a fost fundamental ancorată în boom-ul imobiliar, iar acum se află în imposibilitatea de a genera veniturile necesare pentru a susţine structura ţării, aşa cum este ea concepută.

În mod clar, valul colapsului, care a fost cauzat de criza actuală şi care a tras după el toate sectoarele asociate, a lăsat ţara goală, arătând că modelul de stat nu este sustenabil în condiţiile actuale.

Acesta este adevăratul motiv pentru care deficitul a crescut de când criza a izbucnit în 2009. Bula imobiliară s-a spart, expansiunea creditului a fost încetinită de pierderea aşteptărilor privind profiturile viitoare realizate din vânzarea investiţiilor capitale, care au contribuit la creştere preţurilor de proprietate, creşterea economică s-a oprit astfel pe termen scurt, rata şomajului a crescut la niveluri nemaiîntâlnite în ultimele decenii, iar ceea ce urmează acestei situaţii sunt problemele de lichiditate ale familiilor, persoanelor fizice, băncilor şi companiilor.

Traseul este marcat: reducerea deficitului public, dar faptul că finanţarea actuală a ţării are ca rezultat o foarte importantă supraevaluare a costurilor, datorită efectului primei de risc, este o problemă evidentă ce trebuie rezolvată. Dar a da vina pentru creşterea costului de finanţare pe posibilităţile unei dizolvări a euro sau pe faptul că integrarea bancară nu progresează la viteza prevăzută pare mai mult science-fiction, o lipsă de auto-critică sau voluntarism politic decât orice altceva.

De fapt, dacă acestea au fost motivele reale, ar trebui să concluzionăm că toate ţările din zona euro ar trebui să aibă datoria lor publică sub o presiune de aceeaşi natură, iar acest lucru nu este în mod clar cazul. Să privim cazul Germaniei, Finlandei, Olandei şi altor câtorva ţări ale căror datorii suverane sunt evaluate AAA şi sunt finanţate cu rate ale dobânzii de 3 - 4 ori mai mici decât Spania.

Prin urmare, concluzia este evidentă. Există variabile intrinseci în Spania care o fac să fie percepută ca o ţară cu risc mai ridicat, în comparaţie cu alte ţări din zona euro.

Unii purtători guvernamentale de cuvânt spun - nu foarte răspicat - că da, ei recunosc dificultăţile economiei spaniole, dar asta ar explica doar o primă de risc diferenţială peste datoriile germane de 200 de puncte de bază, şi nu dublu sau mai mult, cum este cazul în prezent. Asta seamănă cu despicarea firului în patru, deoarece faptele sunt fapte.

Mai multe impozite, mai puţine impozite

Pentru a revigora din nou creşterea economică, diagnosticul actualului guvernul spaniol şi al autorităţilor europene este acelaşi: reducerea deficitului. Dar pentru a realiza acest lucru, se poate acţiona în mod logic în două moduri: statul poate creşte veniturile (prin impozite), sau pot reduce cheltuielile (uşurând structura lor, prin eliminarea a tot ce este superfluu).

Dezbaterea, care încă este aprinsă astăzi în Spania şi care este departe de a fi rezolvată, este exact cât de multă "greutate" trebuie să piardă statul înainte de a recurge la cea mai simplă soluţie – simplă pentru că este directă - de a creşte semnificativ povara fiscală impusă cetăţenilor şi întreprinderilor, care are efecte negative asupra consumului, pe de o parte, şi a economiei productive, pe de altă parte, care sunt cei doi piloni pe care ţara ar trebui să se bazeze pentru a iniţia o cale de creştere în viitor.

Adevărul este că mulţi analişti (şi nu numai analişti) cred că modelul spaniol de stat, aşa cum este el format (sau mai bine zis cum este condus) apare acum ca un lux costisitor şi nu deosebit de eficient. Dovada acestui fapt, fără a pretinde că am critica foarte uşor lucrurile, este abundenţa de mass-media de aproape orice linie ideologică, ce denunţă investiţii nejustificate (aeroporturi neutilizate, linii de cale ferată fără pasageri), cheltuieli generoase necontrolate în municipii, comunităţi provinciale şi / sau autonomă şi alte minuni ale catalogului unei aventuri renăscute în sensul negativ al termenului.

Ajutor sau autosuficienţă

În acest moment, când Spania a trăit cu câteva săptămâni în urmă cu prima de risc la un nivel record, având în vedere percepţia de risc pe care persoanele o au despre Spania pe pieţele financiare, ceea ce trebuie pus la îndoială este dacă intervenţia, salvarea, linia îmbunătăţită de credit sau orice alt nume minunat folosit de unele persoane calificate este de fapt necesară sau nu.

Sentimentul şi nu numai asta - de asemenea convingerea tuturor observatorilor, savanţilor şi cunoscătorilor complexităţii economiei, funcţionarii pieţelor şi particularităţile Spaniei - este, fără îndoială, că ajutorul este/va fi necesar. Vom putea discuta magnitudinea lui sau forma pe care o va avea, dar asta ar reprezenta doar nuanţe, realitatea este că acum pare imposibil să putem merge înainte cu ajutorul resurselor proprii, dar fără niciun ajutor.

Realitatea este că esenţa economiei unei ţări, ca şi cea a unei familii sau a unei companii, este că generează suficientă activitate pentru a plăti creşterea şi a-şi plăti datoriile sale. Pentru a vedea situaţia actuală aşa cum este, este suficient să utilizăm cifrele Institutului Naţional de Statistică din Spania (INE), publicat în luna septembrie a acestui an. Potrivit datelor, în Spania există 23,1 milioane de oameni activi, dar între aceştia, există 5,7 milioane de şomeri, ceea ce înseamnă că există doar 17,4 milioane de oameni angajaţi. Dintre aceştia, 16,8 milioane de persoane sunt înregistrate în Securitatea Socială (diferenţa până la 17,4 corespunde stagiarilor sau altor lucrători, care statistic au un loc de muncă, dar nu sunt înregistraţi în Securitatea Socială). Având în vedere că Spania are 47 de milioane de oameni, acest lucru înseamnă că fiecare persoană cu un loc de muncă trebuie să câştige pentru 3 persoane.

În plus, deoarece există 8 milioane de pensionari, concluzia simplă este că în 2012 există doi membri în asigurările sociale pentru fiecare pensionar, când cu cinci ani în urmă, în anul 2007, această valoare era de 2,5.

Un ultim fapt, pentru a finaliza imaginea, este că Spania, din cauza efectelor şomajului, a devenit împreună cu Italia ţara din zona euro unde lucrează un număr mic de persoane cu vârste între 16 şi 64 de ani. În Spania, procentul este de 61,2%, în timp ce în Franţa este de 69,1%, în Germania - 76,3%, în Marea Britanie - 73,6% şi în Olanda - 77%.

Aceasta este calea, calea spre creştere economică şi reducerea şomajului, pe care Spania trebuie să o urmeze pentru ca ţara să poată reveni la o stare de normalitate.