"România nu se apără cu costume ridicole de daci" - Profesor de filosofie, despre protestele pro-Georgescu

România nu se apără cu costume ridicole de daci şi fulare cumpărate de la gura de metrou, după cum nu se apără nici cu ţipete şi trepidaţii la vederea chipului cioplit al "noului Mesia" (Călin Georgescu n.r.), punctează, într-o postare pe Facebook, profesorul universitar de filosofie Ciprian Mihali.

Oamenii ieşiţi ieri la protestul organizat de AUR şi Călin Georgescu nu sunt însă nişte învinşi ai tranziţiei ci, mai degrabă, sunt învinşi de ceva, ei bine, ei sunt învinşi mai ales de incapacitatea lor de a deosebi manipularea de o cauză dreaptă, punctează profesorul.

„Toate formele de dăruire, devoţiune, loialitate şi sacrificiu de sine sunt în esenţă un mod disperat de a ne agăţa de ceva care să dea sens şi valoare vieţii noastre distruse şi inutile”, punctează profesorul.

Vieţi inutile şi fanatice

Putem să ironizăm sau să dispreţuim manifestaţiile publice ale partidelor extremiste şi izolaţioniste. Faptul simplu este că acestea aduc în stradă (cu autobuze, cu organizare de partid) câteva mii sau zeci de mii de persoane. Aduc oameni feluriţi, de multe ori aceiaşi pe care i-a scos în stradă şi Dragnea, oameni care îşi exprimă o revoltă difuză şi o dezamăgire reală.

Aceşti oameni nu sunt neapărat învinşii tranziţiei, nici cei care au fost cei mai neîndreptăţiţi de ea. Desigur, în unele imagini par neîngrijiţi, neraşi, dar nu sărăcia sau nedreptatea par să-i fi scos în stradă.

Ai zice că îi aduc laolaltă dragostea de ţară, patriotismul, suveranitatea, demnitatea (vai, pierdute toate azi). Ai zice că ei vor să ridice un scut de apărare a ţării. Doar că ţara nu se apără cu costume ridicole de daci şi fulare cumpărate de la gura de metrou. După cum nu se apără nici cu ţipete şi trepidaţii la vederea chipului cioplit al noului Mesia.

Dacă aceşti oameni sunt învinşi de ceva, ei bine, ei sunt învinşi mai ales de incapacitatea lor de a deosebi manipularea de o cauză dreaptă. De neînţelegerea patriotismului altfel decât ca fluturare a unui drapel şi intonare a cântecelor de la Cântarea României. Aceşti oameni sunt învinşi de intoxicările repetate şi sunt vulnerabilizaţi de neputinţa atent construită de manipulatori profesionişti de a-şi imagina rostul lor în societate altfel decât ca soldaţi de paie sau de tinichea.

Eric Hoffer spune în „Adepţii fanatici” (şi îi mulţumesc lui Doru Căstăian pentru recomandare) că de cele mai multe ori credinţa într-o cauză sfântă (Patria, Credinţa, Poporul etc.) este un substitut pentru încrederea pierdută în noi înşine. „Luaţi-ne datoriile sfinte şi vieţile noastre vor deveni insignifiante şi lipsite de sens.” Doar aşa se umflă în oameni stima de sine, prin îndopare cu „sfinţenie”.

Încredere pierdută de două ori, aş zice: prima oară ca deficit de recunoaştere socială şi a doua oară ca neîncredere în instituţii.

Mai întâi, sunt oameni care nu se recunosc între ei prin ce fac, care nu-şi recunosc unii altora performanţa, strălucirea personală, îşi deplasează revendicarea către recunoaşterea a ceea ce sunt ei în mod fundamental: români, creştini, bărbaţi. Ai fost securist, dar perioada ta de glorie a trecut, ani de zile nu ţi-a preţuit nimeni ceea ce tu numeşti „patriotism”, dar care era doar slugărnicie în faţa unui dictator. Ai luptat în Legiunea străină, pe bani mulţi, dar aici nimeni nu-ţi apreciază bravura. Sau pur si simplu eşti un angajat sau un patron şi jobul tău, chiar dacă bine plătit, nu e recunoscut cum ţi-ai dori tu. Şi nici nu ai cum să faci să fie recunoscut. Şi atunci, împreună cu alţii, îţi afirmi public iubirea de ţară, credinţa în Dumnezeu, virilitatea şi faci din toate virtute supremă.

Dar mai e şi neîncrederea în instituţii: de la neîncrederea în funcţionarul public local până la ministru, trecând prin poliţist, profesor sau medic, nimeni nu scapă judecăţii aspre a celor care cred că „nimic nu merge cum ar trebui în ţara asta”, dar care nu au probleme să dea un plic, să vorbească cu o cunoştinţă, să dea un telefon ca lucrurile să se aranjeze. Instituţiile nu funcţionează corect câtă vreme noi nu suntem cetăţeni corecţi.

Aş mai reţine un singur aspect al naşterii fanatismului: majoritatea celor care se încolonează azi în spatele unor idoli fabricaţi în laboratoarele manipulării habar nu au cine a fost Zelea Codreanu sau Antonescu. Şi nici nu îi interesează: educaţia lor deficitară spre deloc, dispreţul faţă de şcoală sau limitele intelectuale nu le-au permis să înveţe la timp şi nici pe urma cât de criminale au legionarismul şi fascismul, câte sute de mii de români au fost omorâţi din ură şi pentru faptul că aveau altă culoare a pielii sau altă religie. Iar această ignoranţă nu e inocentă: necunoaşterea istoriei nu te scuteşte de responsabilitatea consecinţelor ei. Analfabetismul e un mediu propice reînvierii celor mai criminale ideologii şi practici.

O reînviere făcută posibilă de către cei care ştiu cine au fost Zelea şi mareşalul, care sunt la a doua sau a treia generaţie de legionari sau care sunt foşti fanatici ai comunismului în criză de ideologie. Aşa cum unii legionari au devenit comunişti siniştri ca să-şi scape pielea, tot aşa, peste câteva decenii, comuniştii cei mai dogmatici, lăsaţi fără putere şi importanţă socială, au îmbrăţişat simbolurile extremismului de dreapta. Nu neapărat din convingere profundă, ci dintr-un oportunism foarte meschin: cum să ajungă la putere şi la resurse cât mai repede fără să fie deranjaţi de complicaţiile democraţiei. Cum să întărâte oamenii unii împotriva altora în vreme ce ei confiscă instituţii, resurse financiare, media, resurse naturale.