Garry Kasparov: "Putinizarea Americii" / Promovarea candidaţilor pro-Kremlin în Germania şi România e bizară, dar nu întâmplătoare
Abia a trecut o lună de la începerea celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Donald Trump şi acesta şi-a clarificat priorităţile principale: distrugerea guvernului şi a influenţei Americii şi conservarea celei a Rusiei.
Dezlănţuirea lui Elon Musk şi a adepţilor săi DOGE asupra guvernului federal, ameninţarea Canadei şi a aliaţilor europeni şi îmbrăţişarea listei de dorinţe a lui Vladimir Putin pentru Ucraina şi dincolo de ea nu sunt întâmplătoare. Aceste acţiuni sunt toate elemente strategice ale unui plan familiar oricărui om care studiază ascensiunea şi prăbuşirea democraţiilor, în special al părţii cu „prăbuşirea”.
Secvenţa îmi este dureros de familiară mie personal, pentru că am mărşăluit pe străzi în timp ce se desfăşura în Rusia la începutul secolului XXI. Cu o consecvenţă nemiloasă şi cu aprobarea tacită a liderilor occidentali, Putin şi susţinătorii săi oligarhi au folosit puterea sa obţinută prin alegeri relativ corecte pentru a se asigura că, în Rusia, alegerile nu vor mai conta niciodată.
Desigur, instituţiile şi tradiţiile americane sunt mult mai puternice decât era fragila democraţie post-sovietică a Rusiei atunci când Putin i-a luat locul lui Boris Elţîn, care îşi făcuse deja partea sa de rău înainte de a-l alege pe fostul locotenent-colonel KGB drept succesor în 1999. Dar cei care au respins avertismentele mele că da, se poate întâmpla aici la începutul primului mandat al lui Trump, în 2017, au devenit mai tăcuţi după insurecţia din 6 ianuarie 2021 şi sunt aproape tăcuţi acum.
Afinitatea personală a lui Trump pentru dictatori a fost evidentă de la bun început. Laudele sale la adresa lui Putin şi a altor lideri aleşi deveniţi oameni puternici, cum ar fi Recep Tayyip Erdogan din Turcia şi Viktor Orban din Ungaria, au fost nuanţate de invidie nedisimulată. Nu a existat un parlament cu care să se lupte. Presa liberă s-a transformat într-o maşină de propagandă pentru administraţie. Sistemul judiciar dezlănţuit împotriva opoziţiei. Alegeri organizate doar pentru spectacol. Ce să nu vă placă?
Totuşi, Putin şi Rusia au ocupat întotdeauna un loc special în lumea lui Trump. Serviciile secrete şi propaganda rusă au lucrat cu normă întreagă pentru a-l promova pe Trump odată ce acesta a câştigat nominalizarea republicană pentru a o înfrunta pe Hillary Clinton în 2016. WikiLeaks, care a servit de mult timp interesele serviciilor de informaţii ruseşti, dar care încă îşi întreţine vechea imagine de avertizor public, a furnizat documente piratate unei prese americane naive şi cooperante. Raportul Mueller clarifică în mod condamnabil gradul de cooperare dintre diverse active ruseşti şi campania lui Trump, în ciuda anilor în care susţinătorii MAGA au strigat „farsă rusească” doar pentru că procurorul special Robert Mueller a decis să nu iniţieze urmăriri penale.
Trump l-a numit pe Paul Manafort preşedintele său de campanie în mai 2016, transformând clopotele de alarmă privind Rusia în sirene de alarmă pentru oricine era atent. Manafort a fost un fost intermediar al preşedintelui ucrainean Victor Ianukovici, care a încercat să contracareze dorinţa ucrainenilor de a se alătura Europei, doar pentru a fi deposedat de Revoluţia Demnităţii din Maidan şi forţat să fugă la Moscova în 2014.
Expertiza recentă a lui Manafort era, în mare parte, spălarea de bani şi de reputaţie. Alăturarea lui la campanie, în momentul în care retorica ciudat de pro-Putin a lui Trump („lider puternic”, „îşi iubeşte ţara”, „crezi că ţara noastră este atât de inocentă?”) atrăgea deja atenţia, părea un pic prea evidentă: de ce să dublezi miza? Dintr-o simplă afinitate, campania s-a înclinat spre o loialitate profund suspectă faţă de Kremlin. Ulterior, pledoaria de vinovăţie a lui Manafort pentru conspiraţie în scopul fraudării Statelor Unite, urmată de graţierea sa de către Trump, nu a făcut decât să arunce şi mai mult lemne pe focul mistuitor al suspiciunilor de coluziune.
Rusia a invadat pentru prima dată Ucraina în 2014, în timpul celui de-al doilea mandat al preşedintelui Barack Obama. A anexat Crimeea şi a intrat în estul Ucrainei, oferind pretexte firave despre protejarea vorbitorilor de limbă rusă (pe care i-a bombardat fără discriminare), naziştii din Ucraina (care, desigur, erau şi evreii ce conduceau Ucraina), extinderea NATO şi aşa-zişii separatişti ucraineni. Rusia a lansat o invazie totală a Ucrainei pe 24 februarie 2022, în al doilea an al preşedinţiei lui Joe Biden, încercând să cucerească Kievul într-o aşa-numită operaţiune militară specială, pe care Kremlinul o planificase să dureze trei zile. Momentul invaziei i-a determinat pe Trump şi pe apărătorii săi să spună că el fusese dur cu Rusia: invazia nu ar fi avut loc niciodată în timpul mandatului său.
Acum că cea de-a doua administraţie Trump se grăbeşte să bifeze fiecare punct de pe lista de dorinţe a lui Putin, motivul acestui comportament a devenit clar. În al doilea mandat al lui Trump, Putin se aştepta ca acesta să abandoneze Ucraina, să ridice sancţiunile impuse Rusiei, să creeze diviziuni în interiorul NATO şi să lase Ucraina relativ lipsită de apărare, înainte ca Europa să se organizeze pentru a o sprijini. Exact acest lucru se întâmplă astăzi.
Dar Trump a pierdut în faţa lui Biden în 2020, iar Putin, intrând în al 23-lea an la putere, avea nevoie de un nou conflict care să distragă atenţia de la condiţiile dezastruoase din Rusia. Dictatorii ajung întotdeauna să aibă nevoie de duşmani pentru a justifica de ce nimic nu s-a îmbunătăţit sub domnia lor eternă, iar odată ce opoziţia internă este eliminată, aventurile externe devin inevitabile. Putin nu se aştepta la prea multă rezistenţă din partea Ucrainei sau a Occidentului, pe care reuşise să-l corupă, să-l intimideze şi să-l şantajeze timp de decenii. Însă atunci a apărut un erou improbabil: preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, un fost comedian şi actor care, s-a dovedit, putea face impresia fenomenală a lui Winston Churchill sub focul inamicului.
Rezistenţa curajoasă a Ucrainei împotriva forţei presupus copleşitoare a armatei ruse a durat suficient de mult pentru a forţa Statele Unite şi Europa să i se alăture în apărare, deşi ezitant şi lent. Au trecut trei ani lungi. Dronele iraniene se prăbuşesc noapte de noapte în centrele civile ucrainene; artileria şi rachetele ruseşti transformă oraşe întregi în ruine; China sprijină încercarea Rusiei de cucerire, în timp ce priveşte cu lăcomie spre Taiwan. Trei ani de rapoarte documentate despre tortură, viol şi răpiri în masă de copii comise de Rusia. Soldaţi nord-coreeni au ajuns să lupte şi să moară în invazia Rusiei, în timp ce naţiunile NATO stau deoparte, lăsându-i pe ucraineni să moară în războiul pentru care NATO a fost creat să lupte. Cu toate acestea, Ucraina rezistă, în timp ce pierderile militare ale Rusiei cresc, iar economia sa se clatină.
Şi iată că Donald Trump revine din nou în scenă, reinstalat la putere cu mai mult ajutor de la Kremlin – şi de la incompetenţii democraţi – gata să îi arunce un colac de salvare vechiului său prieten, Putin. Alături de el se află cineva nou: cel mai bogat cetăţean privat din lume, Elon Musk. (Putin controlează mult mai mulţi bani decât Musk sau Trump – să nu subestimăm cum acest lucru le influenţează percepţia asupra lui ca „marele şef”.) Odată cu Musk, apare şi un cuvânt utilizat excesiv şi înţeles greşit în vocabularul american: oligarh.
Deşi nu este un cuvânt rusesc, Rusia post-sovietică l-a popularizat şi a încercat să perfecţioneze sistemul pe care îl descrie. În anii ’90, cei mai pricepuţi la manipularea pieţelor recent privatizate au devenit cei mai bogaţi oameni din Rusia. Ei au pus rapid mâna pe pârghiile puterii politice pentru a-şi extinde averile, a-şi persecuta rivalii şi a şterge orice diferenţă între puterea publică şi cea privată.
Putin, un tehnocrat anonim, a fost un paravan util pentru miliardari precum Boris Berezovski: părea un dur veteran al KGB, curăţând corupţia – în realitate, o aducea în interior, o legitima şi transforma Rusia într-un stat mafiot. Oligarhii puteau să jure credinţă şi să prospere sau să reziste şi să ajungă în închisoare ori în exil, cu averile confiscate.
Dacă toate acestea încep să sune cunoscut, bine ai venit în Putinizarea Americii, camarade! Deferenţa lui Trump faţă de autocratul rus s-a transformat în imitaţie totală. Promovarea de către Musk a candidaţilor favorabili Kremlinului în Germania şi România şi atacurile sale asupra Ucrainei sunt bizare, dar nu întâmplătoare.
Trump nu a făcut campanie promiţând tăierea fondurilor pentru cercetarea cancerului şi pentru ajutorul extern, la fel cum nu a promis anexarea Groenlandei şi a Canadei, ridicarea sancţiunilor împotriva dictaturii lui Putin sau şantajarea Ucrainei. Ceea ce au în comun aceste acţiuni este că provoacă conflicte cu aliaţii, permiţându-i astfel lui Trump să-i distingă pe cei cu adevărat loiali.
Poate că va exista un premiu Pulitzer pentru cel care va descoperi răspunsul la întrebarea „De ce?”. Dar oprirea Putinizării – jefuirea de către camarila sa, centralizarea autorităţii, mutarea deciziilor în mâini private, necontrolabile – este problema vitală a momentului. Admiraţia lui Trump pentru Putin este mult mai puţin periculoasă decât transformarea lui Trump în Putin.
