Unele dintre cele mai anecdotice episoade de strategie militară din istorie

Personajul care a acumulat cele mai multe episoade anecdotice în biografia sa este, fără îndoială, Napoleon Bonaparte. Dintre toate acestea, cu siguranţă, cel mai puţin hazliu pentru marele cuceritor este acela că suferea de hemoroizi, fiind şi unul dintre motivele pentru care nu a reuşit să câştige Bătălia de la Waterloo, în acele zile de luptă având dureri groaznice, nereuşind să se urce pe cal.

Pentru unii, această lipsă de mobilitate l-a împiedicat să aibă o idee de ansamblu a modului în care se desfăşura lupta, lucru care ar fi fost decisiv pentru înfrângerea finală a ducelui de Wellington.

Bătălia de la Waterloo nu ar fi fost prima bătălie pierdută de împăratul francez, însă s-a dovedit a fi bătălia crucială ce a decis soarta lui Bonaparte şi a imperiului său. Astfel, prin bătălia din 18 iunie 1815 s-a pus capăt seriei de războaie revoluţionare şi napoleoniene care cuprinseseră Europa în urmă cu mai bine de două decenii; în acelaşi timp, ea reprezintă sfârşitul primului Imperiu Francez şi al carierei lui Napoleon. De asemenea, deşi învingătorii nu aveau cum să ştie acest lucru la momentul respectiv, bătălia pe care tocmai o câştigaseră avea să fie ultima mare bătălie a secolului al XIX-lea, după ea instaurându-se pacea europeană generală care avea să dureze (cu excepţia războaielor locale, din Europa de Est) până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Un alt militar unic a fost renumitul general al armatei americane George Patton (1885-1945), cunoscut pentru prestaţia sa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

El este autorul faimosului citat din timpul eliberării Parisului, în care se referă voalat la ambiţia francezilor de a participa, măcar printr-o divizie blindată, la Eliberare:

"I would rather have a German division in front of me than a French division behind me" /„Prefer să am în faţă o divizie germană în faţă decât o divizie franceză în spate”.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în bătălia de la Ardenas, din decembrie 1944, Patton avea nevoie de timp frumos pentru ca aviaţia să poată interveni. Dispus să facă tot posibilul pentru asta, el a ordonat capelanului James H. O'Neill să scrie o rugăciune pentru a cere lui Dumnezeu să-i acorde această favoare. Zis şi făcut.

Rezultatul? A doua zi, vremea însorită a permis americanilor să efectueze un avans de succes asupra germanilor. După victorie, Patton l-a decorat pe capelan cu Steaua de Bronz.

Marile realizări militare au câştigat pagini după pagini în cărţile de istorie, dar cele mai mari eşecuri merită, de asemenea, să fie amintite.

Unul dintre primele exemple de eşec memorabil a fost expediţia punitivă întreprinsă de generalul roman Publius Quinctilius Varus împotriva popoarelor germanice, din ordinul împăratului Augustus.

Publius Quinctilius Varus (născut în 47/46 î.Hr. în Cremona, nu se cunoaşte data exactă - 9 d. Hr. în Germania) a fost un politician şi senator roman din timpul lui Cezar Augustus. A fost guvernator al Africii (aprox 9/8-4 î.Hr.) şi al Siriei (7 - 5 î.Hr.), apoi comandant suprem al provinciei Germania (7 - 9 d.Hr.).

Numele lui este legat de înfrângerea suferită de legiunile romane, invincibile până în acel moment, în bătălia numită Bătălia lui Varus care a avut loc împotriva triburile germanice sub conducerea lui Arminius, în Teutoburger Wald în anul 9 d. Hr., bătălie în care cade el însuşi.

În timpul acestei lupte, arogantele legiuni romane au căzut în ambuscade succesive iar ploaia şi noroiul, în cele din urmă, au transformat pădurea într-o capcană mortală. Se spune că Augustus, aflând ştirea despre distrugerea armatei sale, a strigat: "Quinctilius Varus, dă-mi înapoi legiunile mele!".

Dacă general Varus nu a fost foarte inteligent în organizarea campaniei, a existat un alt general mult mai puţin inteligent decât el, în acest caz în Războiul Civil (1861-1865). Experţii sunt de acord că nordistul Ambrose E. Burnside a fost unul dintre cei mai slabi generali din istoria militară.

Incompetenţa lui a condus la masacrul inutil în timpul bătăliei de la Antietam din 17 septembrie 1862, aceasta fiind cea mai sângeroasă zi din istoria Americii: au murit atunci 3.644 de soldaţi, iar alţii 20.000 au fost răniţi. Bătălia de la Antietam reprezintă un episod aparte în istoria războiului civil american din cauza numărului foarte mare de victime într-o singură zi.

El a insistat să cucerească un pod pentru a descoperi că, de fapt, râul avea doar câţiva centimetri adâncime.

Profesorul de istorie James I. Robertson, de la Universitatea Virginia Tech, consideră că bătălia de la Antietam a reprezentat un punct de cotitură în războiul civil pentru că a pus capăt avântului militar al Sudului.

La scurtă vreme după această bătălie, preşedintele Abraham Lincoln lansa Proclamaţia de Emancipare, prin care sclavii din statele sudice care nu reintrau în Uniune erau eliberaţi. Prin această proclamaţie, abolirea sclaviei, alături de refacerea Uniunii, devenea scopul principal al războiului.

Un alt episod a avut loc în bătălia de la Fredericksburg (1862) în care şi-a lansat trupele într-un avans descoperit, de sinucidere, acestea fiind anihilate. Dar cea mai mare înfrângerea a avut-o în lunga Bătălie de Petersburg (1864). Aici, a ordonat să fie săpată o groapă lângă tranşeele confederate pentru a plasa o încărcătură explozivă. După explozie, oamenii săi s-au grăbit spre rampa care ducea la imensul crater rezultat, dar lipsa de previziune a făcut ca toţi să fie prinşi ca într-o capcană, fiind împuşcaţi în voie de sudişti.

În urma acestui ultim şi final eşec, Lincoln a afirmat: "Numai Burnside este capabil să transforme o victorie sigură într-o înfrângere spectaculoasă".

Dar campania militară cea mai amuzantă a fost cea efectuată de flota ţarului pentru a-i pedepsi pe japonezi, în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905). Protagonistele au fost navele ruse care au navigat din porturile baltice spre Pacific, făcând, de fapt, înconjurul Africii.