Copii avantajaţi şi fraţii lor. Favoritismul părinţilor afectează sănătatea mintală a ambilor copii

Fiecare părinte are un copil preferat – chiar dacă nu ar recunoaşte niciodată acest lucru.

Potrivit unui studiu recent, copilul care are probleme nu este neapărat cel care primeşte mai puţină atenţie. Ci amândoi.

Un nou studiu care a urmărit 632 de perechi de gemeni identici şi fraterni a constatat că chiar şi mici diferenţe în modul în care părinţii îi disciplinează pe fraţi erau în mod constant legate de simptome de sănătate mintală. Într-o constatare care ar putea surprinde mulţi părinţi, a fi copilul preferat nu oferea nicio protecţie.

Copilul mai puţin favorizat şi cel favorizat

Noul studiu, publicat în Development and Psychopathology, a constatat că diferenţele în ceea ce priveşte disciplina – nu numai favoritismul evident – erau suficiente pentru a creşte riscul ca un copil să sufere de anxietate, depresie şi ADHD.

Pentru a înţelege de ce părinţii tratează fraţii diferit şi cum aceste diferenţe se raportează la sănătatea mintală a copiilor, cercetătorii au studiat 632 de perechi de gemeni cu vârsta medie de aproximativ 7,6 ani. Deoarece gemenii identici împărtăşesc aproape tot ADN-ul şi cresc în aceeaşi casă, diferenţele dintre ei pot ajuta cercetătorii să izoleze mai bine influenţele de mediu — cum ar fi diferenţele în tratamentul pe care îl aplică părinţii copiilor.

Cercetătorii au evaluat comportamentele parentale folosind observaţii la domiciliu şi chestionare, măsurând diferenţele în materie de disciplină, agresivitate, căldură şi favoritism. Favoritismul a fost măsurat prin rapoarte atât din partea părinţilor, cât şi a copiilor, cu privire la care dintre fraţi era perceput ca beneficiind de un tratament mai favorabil.

Sănătatea mintală a copiilor a fost evaluată folosind teste standard pentru ADHD, comportamente de interiorizare, precum anxietatea şi depresia, şi comportamente de exteriorizare, precum agresivitatea şi încălcarea regulilor.

Disciplina parentală s-a dovedit a fi un factor predictiv cheie. Atunci când gemenii erau disciplinaţi în mod diferit, copiii prezentau niveluri mai ridicate de simptome de ADHD, precum şi comportamente de interiorizare, cum ar fi anxietatea şi depresia, şi comportamente de exteriorizare, cum ar fi agresivitatea, sfidarea şi încălcarea regulilor

Chiar şi mici diferenţe în modul în care erau trataţi fraţii erau legate de sănătatea mintală a copiilor. Diferenţe mici în ceea ce priveşte disciplina, agresivitatea sau favoritismul erau asociate cu niveluri mai ridicate de anxietate, probleme de comportament şi simptome de ADHD, în special la copilul care primea un tratament mai dur sau mai puţin favorabil.

Poate că cea mai surprinzătoare constatare a studiului este ceea ce s-a întâmplat cu copilul favorizat.

Faptul de a fi favorizat nu l-a protejat neapărat pe copil. În unele cazuri, copiii favorizaţi au manifestat mai multe comportamente de exteriorizare, ceea ce poate reflecta un sentiment de îndreptăţire care se poate dezvolta atunci când un copil primeşte în mod constant un tratament preferenţial.

„Se pare că fraţii erau foarte sensibili la diferenţele din disciplina parentală”, a declarat pentru The Epoch Times Kathryn Lemery-Chalfant, profesoară de psihologie la Universitatea de Stat din Arizona şi coautoare a studiului.

Diferenţele în ceea ce priveşte stilul parental negativ — în special disciplina şi agresivitatea — au fost legate mai consistent de simptome decât diferenţele în stilul parental pozitiv, cum ar fi căldura sau afecţiunea.

Mamele şi taţii inflenţează copii în mod diferit

Una dintre concluziile mai nuanţate ale studiului este că disciplina aplicată de fiecare părinte a fost legată de rezultate diferite la copii, sugerând că mamele şi taţii modelează dezvoltarea copiilor în moduri distincte.

Disciplina aplicată de mamă era mai puternic legată de simptome de interiorizare, precum anxietatea şi depresia. Autorii sugerează că acest lucru se poate datora faptului că mamele petrec de obicei mai mult timp cu copiii lor şi observă comportamentul lor zi cu zi. Copiii care erau disciplinaţi mai mult de mame – în special copiii mai puţin favorizaţi – aveau, de asemenea, tendinţa de a prezenta niveluri mai ridicate de ADHD.

Disciplina aplicată de taţi a arătat un tipar diferit, legat în mod specific de comportamente de exteriorizare.

Copiii pot reacţiona la măsuri disciplinare mai severe sau mai restrictive ale taţilor cu acte vizibile de rebeliune – de exemplu, încălcând regulile pentru a protesta împotriva nedreptăţii percepute.

Favoritismul a avut, de asemenea, efecte diferite pentru fiecare părinte. Copiii favorizaţi de mame au avut tendinţa de a prezenta niveluri mai ridicate de comportamente de exteriorizare. În schimb, atunci când taţii au arătat mai mult favoritism faţă de un frate, copiii au fost mai predispuşi să prezinte simptome de anxietate, depresie şi ADHD.

„Afectivitatea tatălui ar putea fi deosebit de importantă pentru copii, deoarece arată că taţii se implică în viaţa lor”, a spus Lemery-Chalfant, sugerând că afectivitatea inegală a taţilor poate avea efecte emoţionale deosebite asupra copiilor.

Combinate, rezultatele arată că este important ca ambii părinţi să manifeste grijă şi atenţie constante, nu numai unul dintre ei.

Creşterea şi educarea copiilor este o stradă cu două sensuri

Însă parentingul este o stradă cu două sensuri.

Trăsăturile copiilor pot să modeleze modul în care sunt trataţi, la fel cum creşterea copiilor îi modelează pe aceştia. Pentru a observa aceste dinamici în timp real, cercetătorii au rugat părinţii şi copiii să joace împreună un joc de cărţi inedit în timpul vizitelor la domiciliu. Jocul a fost conceput pentru a crea oportunităţi de frustrare, comportament impulsiv şi interacţiune părinte-copil. În timpul acestor sesiuni, cercetătorii au observat că stilul parental agresiv sau ostil apărea adesea ca răspuns la comportamentul neatent sau impulsiv al copilului, şi nu invers.

„Părinţii nu provocau comportamentul negativ al copiilor, ci doar reacţionau la acesta într-un mod negativ”, a afirmat Lemery-Chalfant.

Ciclurile repetate de comportament dificil al copilului şi reacţiile negative ale părinţilor se pot agrava în timp. Interacţiunile provocatoare repetate pot epuiza părinţii în timp, ducând uneori la oboseală, resentimente faţă de sine sau sentimente de incompetenţă, potrivit terapeutului Sheri Langston, director la Rocky Mountain Therapy Group, care nu a fost implicată în studiu. Aceşti factori pot duce la tratarea diferită a unui copil cu un comportament mai provocator.

„Chiar dacă se întâmplă doar ocazional, acest lucru poate fi o amintire fundamentală a copilului devenit adult”, a declarat ea pentru The Epoch Times.

Mediul în sine poate afecta atât copiii, cât şi părinţii. Factori familiali mai generali — precum stresul, epuizarea emoţională sau inconsecvenţa — pot contribui atât la accentuarea simptomelor ADHD, cât şi la diferenţe în modul de a creşte copiii. În unele cazuri, părinţii înşişi pot avea trăsături legate de ADHD, cum ar fi impulsivitatea, care ar putea contribui la un comportament mai reactiv sau agresiv din partea copiilor.

Ce trebuie făcut

Niciun părinte nu tratează fiecare copil în mod identic şi, potrivit cercetătorilor, acesta nu este neapărat scopul. Nu orice tratament inegal este dăunător; uneori, un copil are cu adevărat nevoie de mai mult sprijin, iar fraţii şi surorile sunt adesea capabili să înţeleagă acest lucru atunci când li se explică clar.

Obiectivul mai important, potrivit lui Lemery-Chalfant, este consecvenţa, în special în ceea ce priveşte disciplina. Cea mai bună strategie este adoptarea unui stil autoritar, care include atât căldura părintească, cât şi controlul.

„Copiii trebuie să ştie că sunt iubiţi, dar au nevoie şi de părinţi care să le ofere structură şi rutine, astfel încât copiii să ştie la ce să se aştepte pe parcursul zilei.”, a afirmat aceasta.

Ea sugerează, de asemenea, următoarele puncte de plecare practice:

- Să aveţi un plan înainte ca problemele să apară. Ştiind cum veţi reacţiona atunci când un copil încalcă regulile vă ajută să rămâneţi calm şi constant.

- Folosiţi rezultatele care decurg direct din comportament ca consecinţe naturale. Dacă un copil perturbă o activitate, cum ar fi un joc, acesta poate fi îndepărtat în timp ce jocul continuă, consolidând comportamentul fără a intensifica emoţiile.

- Stabiliţi reguli clare cu consecinţe constante. Aplicarea consecventă a regulilor casei pentru toţi copiii poate reduce tratamentul inegal.

Abordările parentale variază, de asemenea, în funcţie de vârstă, a remarcat Lemery-Chalfant. Copiii mici au nevoie de consecinţe imediate şi simple — cum ar fi pauze scurte. În copilăria de mijloc, copiii sunt deosebit de sensibili la echitate şi mai predispuşi să se compare cu fraţii pe măsură ce îşi dezvoltă identitatea, ceea ce îi face mai afectaţi de tratamentul inegal. Astfel, părinţii trebuie să fie echitabili şi să explice când sunt necesare diferenţe în ceea ce priveşte disciplina. În adolescenţă, copiii înţeleg mai bine nuanţele şi pot fi mai puţin afectaţi de tratamentul inegal, mai ales când acesta reflectă nevoile individuale.

Cercetările sugerează că, în final, copiii nu au nevoie cel mai mult de egalitatea perfectă, ci de faptul că atât căldura, cât şi regulile se aplică în mod constant şi fără favoruri.

Sursa: Epoch Times SUA