UE pare destinată să graviteze în jurul unui nucleu central (FT)

La 23 de ani de la remarca preşedintelui SUA George Bush sr, din 1989, că Europa trebuie să fie unită şi liberă, visul unei Europe unite există, dar mult estompat, alături de un coşmar greu de conceput în 1989: un continent sfâşiat de o datorie suverană în creştere şi de o criză bancară. Chiar dacă Franţa şi Germania vor găsi o cale de a menţine o versiune a unităţii europene, blocul pare destinat să graviteze în jurul unui nucleu central. Dacă vor păstra unitatea, va fi o federaţie politică sau o uniune fiscală limitată ca aplicare. Nu toate cele 27 de state membre ale UE vor face parte din ea. Europa va fi liberă, dar ceva mai puţin unită, se arată într-o amplă analiză publicată de Financial Times (FT) în ediţia de miercuri.

Într-o anumită măsură, viziunea lui Bush de comunitate de naţiuni libere europene s-a adeverit la schimbarea mileniului. Estul s-a unit cu Vestul sub umbrelele gemene ale UE şi NATO. Uniunea celor 27 de state - 28 de anul viitor odată cu aderarea Croaţiei - se mândreşte cu sisteme politice pluraliste iar pentru majoritatea cetăţenilor cu libertăţi civile corespunzător protejate. Cu toate acestea, criza financiară pune la încercare mai mult ca oricând rezistenţa democraţiilor bazate pe statul bunăstării şi durabilitatea procesului de integrare post-1945.

Dacă liderii europeni nu vor trece acest test, potenţialele repercusiuni pentru lume şi locul Europei în ea vor depăşi chiar şi cele mai sumbre presimţiri din cercurile de afaceri şi financiare. 'Consecinţa imediată a crizei zonei euro este degradarea reputaţiei Uniunii Europene ca întreg pe două considerente: ca model de gestionare competentă a politicii economice şi ca model de integrare regională luminată', spune Michael Emerson de la think-tank-ul din Bruxelles, ''Centre for European Policy Studies''.

Nicio altă regiune din lume nu a mai încercat să unifice suveranităţi naţionale atât de ambiţios ca UE. Nicio regiune nu se identifică atât de strâns cu idealurile unei ordini internaţionale bazate pe reguli şi un accent pe comerţ, asistenţă şi 'soft power' opusă forţei militare. Colapsul experimentului său major ar putea servi ca avertisment pentru liderii politici de pe alte continente, potrivit FT.

Lansarea euro în 1999 a fost un efort de accelerare a unificării Europei şi extinderii influenţei acesteia. În criza actuală pericolul este că a face prea puţin şi prea târziu va fractura zona euro, va submina piaţa unică europeană, va împinge UE la marginile internaţionale iar la 55 de ani de la Tratatul de la Roma fondator, proiectul de integrare europeană va fi lăsat în ruine.

Fragmentarea UE va submina aspiraţiile factorilor de decizie care au promis că blocul se va impune ca entitate politică coerentă, care va avea influenţă economică şi diplomatică în relaţiile sale cu puteri individuale, cum ar fi SUA, China, India şi Rusia.

Alegători greu loviţi financiar, lezaţi de pierderile de locuri de muncă, erodarea statului bunăstării şi creşterea nivelurilor imigraţiei non-europene - toate acestea trag semnalul de alarmă privind partidele politice anti-establishment, alimentate de populism economic şi xenofobie. Politicienii curentelor principale, care caută să-şi consolideze sprijinul, împrumută limbajul nestăpânit al adversarilor lor.

Dacă uniunea economică deţine cheia pentru depăşirea crizei din zona euro, factorii de decizie susţin că este necesară şi o uniune politică pentru a închide 'deficitul democratic' al Europei.

În contextul în care politica monetară este controlată de BCE iar supravegherea bugetară se află tot mai mult în mâinile autorităţilor nealese de la Bruxelles, influenţa asupra deciziilor de politică economică s-a îndepărtat de legislativele şi electoratele naţionale.

Transferul constant de competenţe către Parlamentul European (PE) nu a reuşit să compenseze: PE este lipsit de gama completă de puteri specifice parlamentelor tradiţionale iar depărtarea sa de cetăţeni este reflectată de prezenţa la vot tot mai scăzută de la alegerile directe care au început în 1979.

Germanii susţin că controale democratice mai puternice vor promova o uniune mai strânsă. Ei nu propun un superstat european, ci imaginează o viitoare uniune politică. CDU vrea ca preşedintele Comisiei Europene să fie direct ales de toţi cetăţenii blocului, vrea un legislativ bicameral, în care PE să fie o Cameră direct aleasă de cetăţeni, iar Consiliul de Miniştri, care grupează reprezentanţii guvernelor UE, să fie un gen de Cameră superioară. O altă idee a CDU este de a schimba reprezentarea Parlamentului, astfel încât ţările cu populaţii mari, ca Germania, să obţină mai multe locuri.

Criza de legitimitate îi determină pe unii veterani de la Bruxelles să susţină că cele 17 ţări din zona euro ar trebui să-şi stabilească propriile aranjamente legislative, ca parte a unei integrări mai strânse. Dar un astfel de demers separatist ar putea submina integritatea pieţei unice europene şi în cele din urmă a UE.

În cele mai multe state, publicul larg continuă să-şi imagineze politica în termeni mai degrabă naţionali decât pan-europeni. Distanţa democratică dintre instituţiile UE şi alegători nu a fost niciodată mai mare. Criza ameninţă cu ruperea integrării prin focalizarea frustrărilor alegătorilor din nord şi vest - olandezi, francezi şi germani - asupra vecinilor mai săraci din sud şi est - greci, polonezi şi români.

În termeni economici, unele ţări îşi controlează destinul chiar mai puţin sigur decât au făcut-o în cursul preşedinţiei lui Bush sr în 1989-1993. Grecia, Irlanda şi Portugalia se află sub supraveghere străină strictă, impusă ca preţ pentru salvarea financiară de miliarde de euro. Spania şi Italia continuă programe de austeritate, elaborate în parte sub presiunea externă, care strivesc creşterea economică şi conduc la şomaj, dar fac prea puţin pentru a reduce costurile punitive de împrumut de pe pieţele financiare.

În primul deceniu de viaţă, o epocă marcată de o saturare a creditului ieftin pe pieţele de capital mondiale, moneda euro a contribuit la integrarea continentală prin încurajarea fluxurilor de investiţii transfrontaliere între statele membre ale zonei euro, în prezent 17. Teama unei dezmembrări a zonei euro renaţionalizează pieţele în contextul în care investitorii îşi retrag fondurile din ţările 'partenere' şi le plasează în altă parte.

Unii lideri europeni cochetează cu gândul că ar putea fi mai uşor să se stabilizeze zona euro dacă Grecia - văzută în unele capitale ca un exemplu incorigibil de corupţie, imoralitate şi infantilism politic - va părăsi zona. În afara pericolului ca o contagiune financiară incontrolabilă să se extindă în alte ţări, un astfel de pas ar avea profunde consecinţe politice. Ar fi pentru prima dată din 1945, când o ţară aderă iar apoi părăseşte procesul de integrare europeană - şi nu orice ţară ci una idealizată ca sursă şi origine a civilizaţiei europene. După aceasta, ar fi imposibil să se prezinte integrarea ca un proiect ireversibil care implică toată Europa.

Există îndoieli cu privire la cât de departe concep politicieni vest-europeni integrarea ca schemă ce cuprinde toate fostele state comuniste membre în UE. Ei deplâng deriva Ungariei de la standardele democratice ale UE şi condamnă corupţia şi criminalitatea organizată din Bulgaria şi România, notează FT. Au câştigat competenţe mai largi pentru a reinstaura controalele la frontieră în spaţiul Schengen, o piatră de temelie a integrării.

Pentru unele state membre fondatoare ale UE, idealul de unitate nu este Imperiul Roman, care a inclus Londra şi Constantinopolul în cadrul graniţelor sale, ci imperiul medieval al lui Charlemagne, format în principal din Franţa, ţările Benelux, Germania şi Italia de Nord.

Nemat Shafik, directorul general adjunct al FMI, a declarat luna trecută că 'tensiunile sociale şi politice sporite ameninţă să submineze sprijinul public pentru reformele menite să repună pe făgaş economiile'. Va fi greu pentru partidele politice de masă care au guvernat Europa din 1945 - social-democrate, de centru şi centru-dreapta - să păstreze controlul în faţa pretendenţilor radicali, neconvenţionali, care atrag sprijin din Austria şi Finlanda până în Olanda şi Italia.

Insistenţa UE de a include companii aeriene non-europene în planul său de limitare a emisiilor de carbon a atras luna trecută comentariul cu două tăişuri al lui Vladimir Cijov, reprezentantul permanent al Rusiei la UE, că 'unii oameni compară UE cu un crocodil. Nu din cauza dinţilor ei, ci din cauza incapacităţii de a merge înapoi'.

Criza a făcut să se intensifice apelurile de integrare mai strânsă. Propunerile pentru o foaie de parcurs de uniune fiscală vor fi prezentate la summitul UE din 28-29 iunie, înainte de care Franţa va face presiuni pentru recapitalizarea băncilor. Iniţiativele avute în vedere includ o supraveghere bancară pan-europeană îmbunătăţită, un sistem comun de asigurare a depozitelor şi un fond comun de rezoluţie bancară pentru restructurarea sau închiderea instituţiilor financiare eşuate.

Politicienii, bancherii şi alegătorii germani văd ţările din sudul Europei ca fiind disperate să stea în spinarea acreditărilor financiare solide ale Berlinului şi lipsite de rezistenţa şi nervul moral cerute pentru a accepta reformele economice neplăcute. Alte ţări, dimpotrivă, resping predicile monotone ale Germaniei. Ele se plâng că Germania este lipsită de solidaritate europeană şi chiar acţionează împotriva propriilor lor interese, având în vedere beneficiile euro pentru mediul de afaceri german.