"Sunt ca nişte ploşniţe" - Papahagi, indignat de veniturile "nesimţite" pe care şi le dau singuri şefii din companiile de stat

Profesorul Adrian Papahagi s-a arătat indignat, la postul B1 TV, de veniturile câştigate de membrii Consiliilor de Administraţie din companiile de stat, dintre care multe sunt de altfel adevărate "găuri negre" pentru buget.

Jurnalistă: Ce s-a întâmplat în consiliile de administraţie? Şi-au mărit salariile şi indemnizaţiile. Superb. Le-aţi văzut, de altfel, în presă. Problema e că aici s-a generalizat o practică în tot statul român şi în toate aceste instituţii. Mai putem repara ceva? Cum vă uitaţi la lucrurile astea?

Adrian Papahagi: Mă uit ca oricare om, cu foarte mare indignare, fiindcă îmi dau seama că oricare dintre oamenii ăştia are de 5-10 ori salariul meu şi sunt destul de agasat de lucrul ăsta.

Vreau şi eu să văd odată, dar nu ştiu dacă se va produce, o dare de seamă — probabil o are premierul pe masă — în care să ştim exact câte asemenea instituţii sunt, câţi membri în CA sunt, care sunt sumele totale. Eu nu cunosc aceste cifre. Dar, uitându-mă aşa din ochi şi gândindu-mă că în fiecare din CA-urile astea sunt 6, 7, 8, 10 oameni poate, şi că sunt zeci de asemenea instituţii, evident că vorbim de sute de milioane de euro pe an. Deci e o economie imensă. Eu cred că multe dintre aceste regii ar trebui de-a dreptul închise. Ăsta e primul lucru pe care l-aş face. Şi cred că premierul Bolojan o să o facă, fiindcă vedeţi, premierul Bolojan e ca un profesor rău: taie cu roşu orice apucă — şi foarte bine face.

Cred că ar trebui plafonate, fără îndoială, aceste indemnizaţii ale acestor membri, care se întâlnesc o dată pe lună şi aprobă, ridică toţi mâna. Nu sunt nişte oameni care sunt zi de zi, opt ore, angajaţi în compania aia, care lucrează pentru ea, care să fie nişte manageri. N-am nimic împotrivă ca un manager de top să aibă salariul 10.000 de euro, fiindcă, evident, are o responsabilitate imensă.

Dar când tu eşti şef pe o companie de stat falimentară, care de fapt trăieşte pe banii noştri... Eu n-am mai mers cu CFR-ul de 20 de ani, vă spun sincer, fiindcă nu-i posibil să stai 12 ore la Bucureşti, să nu ştii dacă ajungi, să mergi în trenul care miroase a urină, să te lase în câmp că s-a stricat nu ştiu ce. Nu se poate aşa ceva. Deci noi plătim o chestie care nu funcţionează. Păi e mai bine să o abandonăm cu totul, sau să o refacem.

În orice caz: plafonate salariile, dat afară masiv, reduse CA-urile la puţini membri, închise întreprinderile care nu merg. Asta este o chestie care va fi inevitabilă, fiindcă nu-i normal să tai bani de la oamenii care chiar produc ceva, să le măreşti tot felul de taxe celor care chiar ţin în spate economia, iar pe toţi ăştia să-i laşi în continuare să-şi facă singuri salarii. Şi cum îşi stabilesc ăştia singuri salarii? E ceva inacceptabil. Ei îşi votează lor salarii, ca şi magistraţii. Nu există într-un stat să fie stat în stat. Statul român are o ierarhie. În vârful statului e Parlamentul şi preşedintele lângă el, sub ei e prim-ministrul. Ăştia sunt aleşi de cetăţeni, care sunt suverani în ţară, şi tot ei decid salarii în zona statului.

Nu văd cum ar putea magistraţii să-şi voteze singuri pensii sau suplimente, nu ştiu ce — ăştia în CA-uri la fel. Păi unde suntem în stilul ăsta?

Jurnalistă: Mai este o problemă. Dacă ar lua nişte indemnizaţii foarte mari, dar aceste companii ar fi de mare succes, ar exporta în toată lumea şi aşa mai departe, ai putea găsi o înţelegere pentru unul care ajunge la o indemnizaţie de 70.000 de lei. Dar multe din aceste companii sunt în faliment sau în insolvenţă. Una din trei companii la Ministerul Economiei este în insolvenţă sau faliment. Vorbim de companii strategice.

Adrian Papahagi: Tocmai datorită acestor oameni, fiindcă ei, în loc de investiţii, dau salarii, angajează numai pe pile. Toţi ăştia sunt clienţi politici sau clienţi ai deep state-ului, fiindcă nu se ştie exact cine i-a pus acolo. Nici unul dintre ei, când te uiţi la CV-ul lui, nu pare o mare lumină. Deci oamenii n-au strategii, nu le pasă de fapt de firma aia, înţelegeţi? Ei sunt acolo doar ca să ia, la nesfârşit sau cât pot, un salariu absolut neruşinat. Şi după aia nu le pasă, sunt ca nişte ploşniţe. Dar aşa au făcut de 35 de ani — au căpuşat tot ce s-a putut.