Standardele duble ale Occidentului faţă de Ucraina

Trei mituri sunt adânc înrădăcinate cu privire la Ucraina, iar Occidentul foloseşte standarde duble cu privire la această ţară, scrie Taras Kuzio, cercetător la Universitatea din Alberta, într-un articol apărut pe blogul Beyondbrics al publicaţiei Financial Times.

Aceste mituri sunt rezultatul a trei factori: prejudecăţile ruso-centrice din mass-media străine, studiile academice despre Eurasia, concentrate pe Rusia, şi opiniile ruşilor de stânga din diaspora (foşti cetăţeni ai URSS), foarte apreciate de jurnalişti.

Primul mit - luat direct din maşina de propagandă a lui Putin - este că Ucraina este o ţară 'artificială', ale cărei graniţe sunt ilegitime. Putin a confundat mult timp vorbitorii de limba rusă cu etnicii ruşi, iar la summit-ul NATO din aprilie 2008, de la Bucureşti, el a declarat că estul şi sudul Ucrainei au fost 'date' acesteia şi că ţara s-ar putea dezintegra cu uşurinţă.

Ucraina este divizată la nivel regional de-a lungul unor bariere mai degrabă lingvistice decât etnice, însă modul în care este descris acest lucru este unul ciudat, explică Kuzio, adăugând că există nenumărate alte exemple de ţări divizate regional, cum ar fi Belgia, Spania, Slovacia, România, Estonia sau Canada. De altfel, argumentează acesta, rusa poate fi auzită mai mult la Riga decât la Kiev, în timp ce engleza domină la Cardiff, Edinburgh şi Dublin, capitalele din Ţara Galilor, Scoţia şi, respectiv, Irlanda. În plus, majoritatea elevilor din Kiev frecventează şcoli cu predare în limba ucraineană, însă rusa este vorbită pe scară largă.

Un al doilea mit este că grupurile de extrema-dreaptă, cum ar fi 'Sectorul de Dreapta' şi 'Libertate' (Svoboda) sunt de fapt grupări 'fasciste', finanţate de SUA şi că acestea au condus evenimentele de pe Euromaidan şi acum dictează în parlament şi în noul guvern. Potrivit lui Kuzio, acest mit reînvie tiradele ideologice sovietice tradiţionale, care văd în disidenţii ucraineni de toate convingerile 'naţionalişti burghezi', finanţaţi de agenţiile de informaţii occidentale.

Însă extrema dreaptă, argumentează Kuzio, a reprezentat întotdeauna doar o mică facţiune din protestele de pe Euromaidan, dominând unităţile de auto-apărare, însă nu şi conducerea opoziţiei sau protestele de masă care au scos în stradă peste 1 milion de oameni. De asemenea, influenţa Sectorului de Dreapta este exagerată, în condiţiile în care gruparea are mai puţin de 200 de membri în întreaga Ucraina.

Dintre cei patru lideri ai opoziţiei, doar unul - liderul Svoboda, Oleh Tiahnibok - este naţionalist. Spre deosebire de omologii săi din ţările europene, unde astfel de naţionalişti sunt extrem de populari, Tiahnibok nu este un lider popular şi nu ar putea câştiga preşedinţia. În plus, a fost nevoie de două decenii de la independenţa Ucrainei pentru ca un partid naţionalist să intre în parlament, ceea ce arată că astfel de partide sunt mai puţin populare decât în Austria, Olanda, Franţa, Elveţia, Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi ţările scandinave.

Un al treilea mit priveşte corupţia. Ucraina este, dincolo de orice îndoială, o ţară extrem de coruptă, aşa cum indică şi organizaţia neguvernamentală Transparency International, potrivit căruia în Ucraina acest fenomen este mai grav decât în întreaga Europă.

Cu toate acestea, există două părţi ale corupţiei: unul dintre acestea este reprezentat de cei care fură (diverşi oficiali şi oligarhi ucraineni), iar celălalt de cei care gestionează banii şi îi percep ca plată pentru bunuri şi servicii (statele membre UE şi zonele off-shore). Or, deşi unele state membre UE au început investigarea averilor înalţilor oficiali ucraineni, până acum nu a existat o discrepanţă vizibilă între condamnarea, de către Occident, a corupţiei în Ucraina şi primirea acestor bani corupţi de către Londra, Viena, Monaco, Cipru, Insulele Virgine etc.

În acest context, acceptarea de către Londra a miliarde de dolari proveniţi din Ucraina, de obicei descrisă drept coruptă, este o reflectare a standardelor duble, care diminuează, în ochii lui Vladimir Putin şi lui Viktor Ianukovici, angajamentul UE faţă de 'valorile europene'. De asemenea, şocul şi uimirea resimţite de jurnaliştii occidentali şi de cetăţenii obişnuiţi în faţa palatelor somptuoase ale lui Ianukovici ignoră faptul că societăţile care le deţineau erau înregistrate în Marea Britanie.