Sorin Moisă demisionează din PSD. Explicaţiile, devastatoare pentru Dragnea

Trezirea reflexelor din naţional-comunism

Sub conducerea lui Liviu Dragnea, PSD a dezgropat, reactivat şi adaptat la contextul actual al României o parte dintre reflexele îndelung cultivate în anii naţional-comunismului pe care le speram definitiv depăşite. Doar în 1990 partea cea mai reacţionară din FSN mai folosise acest discurs, pentru a-l abandona apoi şi ea, şi a se legitima prin discursul integrării României în Uniunea Europeană şi NATO. Acum suntem din nou în situaţia în care străinul rău conspiră împotriva României, în care Bruxelles-ul este ostil şi inamic românilor, multinaţionalele îi exploatează pe români, George Soros este aliat cu diverse cancelarii occidentale pentru a scoate lumea în stradă şi se ocupa personal să comită diverse nedreptăţi împotriva domnului Dragnea.

Din nou contrapunem autohtonismul nostru Occidentului, în loc să adăugăm firesc identitatea noastră, în toată splendoarea ei, bogăţiei lui. Ne-am trezit cu lupul simbol al preşedinţiei române a UE. Nu critic nici pe tânărul care l-a creat, nici juriul care de fapt nu a ales, ci pe cei care şi-au asumat rezultatul, ignorându-i semnificaţia. Dacă e lupul dacic, e un simbol al protocronismului ceauşist, care elimina componenta romană, deci esenţa occidentală, din identitatea românească, simbolizându-i, coincidenţă, pe localnicii care se apără eroic de atacurile Vestului venit să colonizeze, să facă aici profit şi, evident, să-l exporte la Roma, în imperiu. Perfect pentru preşedinţia UE, bijuteria politică a Vestului postbelic. Dacă e doar un animal: caracterul său primar poate să îi reprezinte pe unii, dar nu pe noi toţi. Lupul nu este o creaţie românească, nici măcar omenească. E la fel de valoros ca declaraţie despre ce reprezintă România ca frunza doamnei Udrea. Nu ar fi normal să ne reprezinte creaţiile noastre, operele noastre, adică ceea ce am făcut ca naţiune, în loc de ceea ce creşte natural pe lângă noi?

Inadecvarea, incompetenţa, stângăcia, complexele, lipsa aderenţei spontane la elita europeană şi occidentală a grupării Dragnea – fără a proclamă echipele dinainte sau pe cele din opoziţie ca fiind perfecte, departe de asta – sunt transformate în pretext de falsa mândrie naţională. Nu suntem în firescul nostru, ne lamentăm că nu ne acceptă, că „ei”, europenii, sunt de vină şi pentru ce chiar sunt (Schengen), dar şi pentru partea noastră de răspundere (că nu avem autostrăzi sau că nu dezvoltăm Portul Constanţa). Fenomenul este mai general: lipsindu-i anvergura şi sofisticarea pentru a transforma România într-o ţară care să performeze, să prospere şi în care propriii cetăţeni să se simtă bine, o parte din elita politică românească a transferat pe nesimţite responsabilitatea eşecului în afara. Bruxelles-ul a devenit, din fosta speranţă, vinovat pentru propria neputinţă şi incompetenţă, pe care reuşim să le sublimăm în băţoşenie: ne stropşim la el, mai ales de la distanţa, şi asta ne dă un fals sentiment de tărie. Suntem liberi să ne dezvoltăm, dar pentru că nu suntem în stare, dăm vina pe alţii, îi acuzăm că ne-au luat libertatea cu care nu ştim ce să facem.

România are fără îndoială nevoie de patriotism. Ba chiar un naţionalism moderat, luminos, generos, construit pe încredere în sine, poate fi baza unui proiect de societate românesc. Patriotismul care ne trebuie este însă unul de construcţie, de afirmare prin performanţă, nu prin contrapunere, prin mârâituri, nu prin proiecţia stearpă a frustrării contra unor duşmani evident imaginari precum George Soros sau multinaţionala generica sau Bruxelles-ul sau cancelariile occidentale.

Ce oferă PSD acum nu este patriotism, ci naţionalism de tip polonez sau maghiar, frustrat, în mod steril opus Bruxelles-ului, conservator social. O formă de discurs şi practica politică ce apropie ţara nu doar de grupul iliberal al ţărilor de la Vişegrad, ci şi de Rusia lui Putin.

Să exemplificăm cu Bruxelles-ul şi cu multinaţionalele.

Bruxelles-ul nu e bun prin definiţie. Am o listă de episoade în care Bruxelles-ul a greşit faţă de România, tratând-o nedrept, prin prisma prejudecăţilor în locul realităţii. Dar şi o listă lungă de dovezi de sprijin, simpatie şi loialitate pentru români. Ce stiu sigur este că nu există o agendă anti-românească. Există o percepţie de slăbiciune administrativă cronică, de lipsa de sofisticare a mediei elitei politice, ambele rezultând în neîncredere în promisiuni şi angajamente, neîncrederea la rândul ei ducând, de exemplu, la exces de zel în control. România guvernamentală este o ţară căreia uneori îi e greu să îşi verbalizeze interesele, şi deseori când i se oferă pe tavă sprijin, chiar de către propriii reprezentanţi, nu este capabilă sa îl folosească, în mod sistematic şi serios, pentru ca politicul şi administraţia nu performează. Am auzit de nenumărate ori fraza „nu ne lasă Bruxelles-ul” că pe o scuză a propriei neputinţe pe subiecte cu care Bruxelles-ul nu avea absolut nicio legătură, sau unde ne puteam impune cu un minim efort. Este tipic să nu ştim sau să nu vrem să facem lucru, dar să avem o teorie despre cum alţii, „cei mari”, oricum nu ne-ar lăsa. De aceea, transformarea Bruxelles-ului în inamic este o formă de mistificare, întorcând polaritatea răspunderilor cu susul în jos. Percepţia despre România nu se poate se schimbă decât prin performanţă, prin calitatea elitei sale politice şi administrative. Lumea e concurenţială, evident ca şi alţii îşi apără interesele, că locul gol se umple imediat în politică şi economie, evident că nimic nu e simplu, dar sigur lumea nu e un complot deja tranşat în defavoarea României. Totul, mai puţin valorile de bază, se joacă: resurse, interese, imagine, reputaţie, demnitate, zi de zi, non-stop: cine stă şi se lamentează pe margine rămâne doar cu asta. Comparativ cu jungla politicii internaţionale, Bruxelles-ul este un loc încă foarte prietenos, unde România este potenţial foarte influentă, dacă ştie să se manifeste, în regulile jocului.

Nu trebuie să adorăm multinaţionalele. E adevărat, au adunat în era globalizării multă putere, e adevărat, multe îşi transferă profiturile făcând optimizări fiscale, e adevărat că unele comit abuzuri. De aceea, pe agenda globală, la nivel de Bruxelles (da, chiar acolo), OECD, G20, există, de câţiva ani, discuţii foarte serioase, şi decizii, inclusiv directiva europeana traspusa de curând de Guvernul României, pentru ca impozitul pe profit să fie plătit acolo unde profitul este obţinut, pentru eliminarea paradisurilor fiscale, pentru limitarea puterii multinaţionalelor prin tratatele de comerţ, de care m-am ocupat şi eu, sau prin amenzi gigantice pentru comportament neconcurenţial. Multinaţionalele fiind prezente peste tot în lume, are sens să te ocupi de problema la nivel global, şi asta se întâmplă. Dar tocmai de aceea descrierea conflictului ca fiind unul pur românesc, între multinaţionalele rele şi cei „20 de milioane de români” este greşită, creînd impresia că multinaţionalele, că expresie a străinului rău, au ales România ca victimă predilectă. În realitate, cea mai bună cale de a „lupta” cu multinaţionalele peste graniţa este prin a contribui la eforturile în direcţia aceasta ale Bruxelles-ului, care este şi al nostru, şi ne dă acces şi anvergura globală. Iar acasă, dacă vrem să nu mai depindă atât de mult de multinaţionale PIB-ul şi exporturile noastre – care ar colapsa dacă prin absurd ele ar pleca brusc – trebuie ca economia României să nu mai fie competitivă doar prin salarii mici şi fiscalitate redusă. Învestiţiile inteligente în educaţie, în inovaţie, în antreprenoriat, în ferme, sunt soluţia diminuării dependenţei de multinaţionale la nivel naţional, nu transformarea lor în inamici ai poporului.

Colectiv

Lipsa halucinantă de empatie, individuală sau de grup, arătată cu prilejul aniversării lui Liviu Dragnea în ziua comemorării celor doi ani de la Colectiv m-a zguduit profund. Indiferent dacă a fost sau nu iniţiativa domniei sale - de fapt îmi pare şi mai grav dacă a fost o neinspiraţie spontană de grup, decât una personală. Aşa cum detest ura faţă de electoratul PSD (a se vedea mai jos), lipsa de consideraţie pentru victimele Colectiv şi România pe care ele o reprezintă este absolut inacceptabilă.

Autostrada Târgu Mureş-Iaşi

Un motiv imens de supărare pe PSD este neprioritizarea (în realitate) a construcţiei autostrăzii Târgu Mureş-Târgu Neamţ - Iaşi, durerea Moldovei, leagănul electoral al PSD. PSD pur si simplu are datoria politică şi morală să îşi facă o obsesie, să facă o prioritate naţionala absolută din scoaterea Moldovei din izolarea economică în care se afla, construind această artera vitală pentru viitorul celei mai izolate provincii din Uniunea Europeană continentală. Dacă nu o face, chiar ajung să cred ceea ce am respins dintotdeauna ca fiind o aiureală partizană, ideea că PSD ţine deliberat lumea în sărăcie, izolare şi dependenţă. În aprilie anul acesta, după o dezbatere la Iaşi organizată de foştii mei colegi de la Ziarul de Iaşi şi de Asociaţia Moldova Vrea Autostrada, am trimis o scrisoare Primului Ministru de la vremea aceea, explicând de ce proiectul ar trebui considerat hiper-prioritar, şi cerând publicarea unui calendar de îndeplinire pentru fiecare dintre cele trei tronsoane, respectiv a echipei din CNAIR responsabilă de Autostrada Montana. Am primit, în iunie, de la Ministrul Transporturilor de atunci, un răspuns corect, politicos, şi un tabel cu termene, din care două sunt deja depăşite, şi unul – decembrie 2017 – cu siguranţă va fi şi el. Echipa mea a urmărit în permanenţă evoluţia proiectului: oricum i-am spune în teorie, în practică procesul este (foarte) blocat.

Asta mă aduce la un subiect care ar trebui să fie prioritatea tuturor partidelor din România, dar astăzi mai ales a celor care au primit un mandat zdrobitor să conducă România. De ce credeţi că nu se construiesc autostrăzi, ca niciodată termenele nu se îndeplinesc, că licitaţiile se contestă şi procedurile se suspendă exasperant? Există multe răspunsuri imediate, dar rădăcina problemei este deficitul gigantic de competenţă în administraţie (fără a-i nedreptăţi pe profesioniştii de acolo: atâţia câţi sunt, ei ţin România în picioare). CNAIR-ul, în cazul nostru, are nevoie de o masivă infuzie de profesionişti. La fel administraţia centrală. Motivaţi, decent plătiţi. E o poveste lungă şi grea reforma administraţiei româneşti, dar în esenţă nu politicienii trebuie să facă autostrăzi, ci administraţia şi, evident, firmele specializate. Logica politică a stăpânirii administraţiei prin loialităţi personale şi de clan, vizând accesul la resursele bugetului, este total opusă logicii performanţei prin profesionalism. De unde cazna permanentă, infernală, de a construi obiective de anvergură în România, pentru că predomină amatorismul, superficialitatea şi logica interesului pe termen foarte scurt din jungla politică. „Marile proiecte” rămân, din păcate, pe hârtie. Moldova la Centenar ar trebui să fie atât de prioritară pentru PSD şi Guvern, încât măcar în acest caz neputinţa administrativă tipică să fie depăşită prin concentrare masivă şi excepţională de resurse, expertiză şi voinţă politică. Prim Ministrul să nu doarmă din cauza acestei autostrăzi. Frustrările care se acumulează în Moldova, care se simte, pe bună dreptate, abandonată, ignorată, nereprezentata, sunt foarte mari şi periculoase, posibil, la un moment dat, chiar în plan geopolitic.

Lupta împotriva corupţiei

Dintotdeauna am crezut nu numai că nu există o incompatibilitate reală între electoratul PSD şi lupta împotriva corupţiei, ci dimpotrivă: electoratul PSD este cel mai vulnerabil la corupţie, la cea mică în mod direct, la cea mare în mod sistemic, că tot restul lumii. Cu cât eşti mai fragil economic şi social, cu atât o şpagă sau un abuz funcţionăresc te afectează mai tare. Cunosc destule cazuri de oameni care au fost călcaţi în picioare, umiliţi, furaţi, prin corupţie şi prin abuz. Ce mă doare cel mai tare, şi am un exemplu concret în minte, este frica omului „simplu” de a refuza sistemul bazat pe şpagă şi intervenţii. Unui om amărât, dintr-o comunitate mică, îi va fi teamă nu numai că nu îşi primeşte dreptul legal, dar şi de ostracizare în caz de protest sau apel la lege, de faptul că va avea pe viitor parte doar de tratament ostil de la reţeaua de putere locală. Imaginaţi-va asta într-un context de boala, într-un oraş mic de provincie. E uşor să emitem banalităţi cu schimbarea care trebuie să vină de la fiecare, însă nu putem pretinde cu uşurinţa unui biet bolnav să devină erou, să se lupte singur cu o întreagă structură sociala şi culturală, cu status-ul elitei care îl jefuieşte şi îi poate face viaţa un coşmar. Singura cale de eliberare de angoasă este eliminarea „de sus” a corupţiei, prin digitizare, transparenţă, standardizare, plata decentă a funcţionărimii, şi prin partea punitivă, faimoasa lupta împotriva corupţiei. La toate nivelurile. Pe care PSD ar trebui să şi-o asume ca prioritate. Din motivele astea nu cred cu niciun chip că există o majoritate tăcută furioasa care ar sta să se reverse în stradă să stopeze „abuzurile justiţiei”, cum spune PSD. Dimpotrivă, oamenii sunt obidiţi şi, convinşi fiind că „toţi sunt nişte hoţi”, probabil ar tolera chiar şi excese ale justiţiei câtă vreme ele îi lovesc pe hoţi, ceea ce, evident, nu e deloc dezirabil: într-un stat de drept, şi escrocii au drepturii.

Sub nicio formă şi cu niciun un preţ nu aş fi de acord cu mutilarea justiţiei şi perpetuarea în România a unui model bazat pe impunitatea elitei politice în faţa legii. Am un istoric profesional important în a construi exact mecanismele care să permită stoparea impunităţii, pe care o să-l prezint în detaliu în bilanţul de final de mandat. Toate sondajele confirmă că marea majoritate a românilor văd corupţia ca fiind o problemă majoră. România nu poate fi niciodată o ţară modernă, competitivă, netoxică, inovativa, respirabilă, câtă vremea corupţia, mică sau mare, rămâne puternic prezentă în instituţiile statului şi în societate. Acestea fiind spuse, am avut discuţii interminabile cu foarte multe persoane dincolo de orice bănuială, absolut independente, fără nicio legătură cu PSD-ul sau cu politica: din societatea civilă, din business – inclusiv multinaţionale, că veni vorba- , din presa care susţine lupta anti-corupţie, diplomaţi, funcţionari europeni care urmăresc în detaliu ce se întâmplă în România, dar şi din instituţii româneşti care susţin pe deplin lupta anti-corupţie: există un număr de întrebări legitime în legătură cu anumite acţiuni ale justiţiei. Nu am capacitatea să verific independent şi să trag concluzii în legătură cu un eventual caracter sistematic, deliberat sau de fenomen: dar întrebările despre eventuale derapaje sau erori sau coincidenţe trebuie să aibă răspunsuri, şi poate că răspunsurile există şi sunt pertinente. Ca instituţie publică, ca putere în stat, justiţia nu poate fi ferită ea însăşi de dezbatere, de cenzura argumentelor schimbate cu buna credinţă. Dar fără să trag o concluzie pe fond, ce stiu sigur este că percepţia unor excese, fie şi complet falsă, este fix bucuria hoţilor, care toţi se pot decreta victime ale abuzurilor. Şi riscul este că, în numele stopării abuzurilor, o parte din elita politică, nu doar PSD, să vrea să readucă impunitatea pentru sine în România. De aceea, a da răspunsuri corecte întrebărilor legitime este cea mai bună modalitate de a înlătura pretextul unor schimbări vădit disproporţionate în justiţie, expunând motivele reale - şi personale- ale iniţiatorilor lor.

Ca soluţie practică, eu vad lucrurile în felul următor: PSD a ajuns la un nivel de neîncredere internă şi internaţională în care lumea nu îi mai crede în materie de reformă a justiţiei nici măcar acolo unde eventual au dreptate. De aceea, ar fi bine să trimită mai întâi proiectele de reforma Comisiei de la Veneţia şi să aştepte opinia acesteia, care nu poate fi bănuită de partizanat. Ideea este perfect compatibilă cu dorinţa exprimata în Rezoluţia Comitetului Executiv Naţional al PSD de ieri care cere, foarte corect, „aplicarea aceloraşi principii de bază care guvernează actul de justiţie în toate ţările europene cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”. Este perfect: exact cu asta se ocupă Comisia de la Veneţia: confirmă, în contexte concrete, aplicarea corectă a acestor principii. Societatea civilă va avea astfel încredere că anumite modificări sunt necesare şi legitime într-un stat de drept, iar PSD va trebui să renunţe la tot ce înseamnă reintroducerea impunităţii pe uşa din dos pentru elitele politice în numele stopării abuzurilor. A nu accepta această soluţie trădează motive care nu ţin de reglajul fin şi de eliminarea posibilităţii abuzurilor, ci de reinstaurarea impunităţii şi, într-adevăr, de schimbarea paradigmei în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei. În general, tot procesul ar căpăta credibilitate dacă nu ar mai părea că miza principală a schimbărilor este de fapt domnul Dragnea – adică dacă acesta ar pleca. Şi dacă veni vorba...

Cazul TelDrum

Chiar dacă la finalul procesului nu i s-ar dovedi vinovăţia, poziţia lui Liviu Dragnea în fruntea partidului şi a Parlamentului României a devenit nesustenabilă oriunde în lumea civilizată. Pe 13 noiembrie, frecventablitatea europeană şi internaţională a PSD-ului, atât cât a fost ea construită în ultimii 20 de ani, a fost spulberată. Asocierea OLAF cu ancheta DNA este devastatoare şi face ridicolă teoria complotului „Statului Paralel şi ilegitim”. Dat naibii „Statul” asta dacă a preluat şi controlul instituţiei europene anti-fraudă. Chiar dacă în sufletul lui s-ar şti nevinovat, singurul act cu adevărat patriotic pe care îl poate face acum Liviu Dragnea, dacă într-adevăr iubeşte România, este să se retragă. Să-şi asume un martiraj din iubire de ţară, şi să îşi petreacă următorii ani demontând complotul mişelesc la care ar fi fost supus de către străinii răi care au pus OLAF-ul la bătaie şi trădătorii de neam care au pus DNA-ul. Până la urmă istoria ar marca o mare nedreptate şi l-ar reabilita. Deja au început la Bruxelles discuţiile despre bugetul Uniunii Europene după 2020. UE va trebui, printre altele, să acopere gaura creată de BREXIT. În cazul României, există şi pasivul performanţei relativ slabe în folosirea fondurilor europene. În acest context, o acuzaţie de frauda plecată de la o anchetă OLAF, cu caracter aparent sistemic, implicând o persoană de la vârful statului român care face numiri în funcţii cheie, va arunca în aer orice încercare a României de a justifica menţinerea unui buget important pentru propria dezvoltare după 2020. Ne va costa miliarde! Cum credeţi că poate justifică un politician dintr-o ţară plătitoare netă la bugetul UE propriei opinii publice alocarea de bani mulţi unei ţări al cărei număr trei în stat este acuzat în acest fel de OLAF? Cu explicaţii despre statul paralel european? Mai mult, proiecţia actuală a Comisiei Europene este să încheie negocierea bugetului UE pentru cei cinci sau şapte ani de după 2020 fix în timpul preşedinţiei române, beneficiind de arbitrajul acesteia. Este absolut de neînchipuit ca Europa să accepte, după expresia consacrată, ca „honest [sic] broker”, pentru propriul buget multianual, un guvern al unui partid al cărui sef are o astfel de acuzaţie din partea însăşi instituţiei de anti-fraudă europene. Postura lui Liviu Dragnea este o pată pe obrazul fiecărui român care scoate capul în lume, se va face episodul doi la recentul film german pentru copii explicând corupţia din România: este infinit de nedrept pentru noi ca naţiune să fim în această situaţie. Patriotismul adevărat presupune uneori sacrificiul propriei persoane, fie şi prezumata inocenţă, pe altarul binelui comun.

Ce pare să se întâmple acum este ca domnul Dragnea împinge România, pentru a se salva, înspre un proiect autoritar, pentru a justifica ignorarea reacţiei Uniunii Europene şi SUA la o operaţiune-şoc împotriva justiţiei. Românii, „asediaţi” de Bruxelles, multinaţionale şi „trădătorii sorosisti” din interior, vor fi chemaţi sa îl apere, pentru a nu pierde beneficiile guvernării PSD. Din păcate, există un număr de personaje în politică românească, cu probleme reputationale în Europa şi SUA, care susţin decuplarea României de la normalitatea occidentală: dacă tot nu suntem bine primiţi, lasă ca ne facem noi aici statul nostru „suveran”.

Dacă domnul Dragnea va alege, într-adevăr, apăsând pe butonul nuclear, să aneantizeze România pentru o cauză în cele din urma personală, va arunca societatea româneasca într-un conflict pe care sunt sigur că nu îl poate câştiga. După cum am arătat, sunt absolut convins că electoratul PSD nu se va mobiliza să apere corupţia, şi nimeni nu va putea lua PSD majoritatea, deci guvernarea, câştigată în alegeri corecte cu un an în urmă. Societatea românească a arătat că are anticorpi, şi nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite nu se vor lăsa, în realitate, ignorate. Nu prin conspiraţii, ci în mod vizibil, evident, asumat, copleşitor, rezonând cu societatea româneasca, inclusiv electoratul PSD. După trauma a 40 de ani de comunism, România nu îşi va abandona 200 de ani de modernizare şi europenizare pentru Liviu Dragnea. Legiunile române nu se mai pot întoarce din Dacia, care acum este şi va rămâne România, parte indivizibilă a Occidentului.

Toate aceste tendinţe sunt într-un dramatic contrast cu ce ar trebui României în aceşti ani, care includ Centenarul, respectiv Preşedinţia Uniunii Europene: aderenţa solidă la valorile democraţiei liberale şi la Occident, profesionalism, anvergura, claritate, adecvare, lipsa de complexe. Lumea în care trăim trece prin reaşezări geopolitice importante şi România este excepţional plasată în anii care vin să facă istorie, şi să îşi creeze securitate şi prosperitate. Transformările digitale ne-ar oferi ocazia să sărim multe etape, devenind cu adevărat un tigru european în câţiva ani, dacă am avea minte să devenim un centru mondial pentru experimentarea şi aplicarea noilor tehnologii. În loc de a ne valorifica şansa şi libertatea, PSD aruncă România într-o văgăună a istoriei pentru a-l apără pe domnul Dragnea de propriul trecut.

Pentru toate aceste motive, astăzi am decis să îmi prezint demisia din PSD.

Eu şi partidul

Fiind vorba de un act personal, fie-mi îngăduit să spun câteva lucruri şi despre relaţia mea cu partidul în care am fost adus de Victor Ponta. Am fost adus nu din stradă, ci dintr-o carieră europeană deja solidă, construită exclusiv prin eforturi proprii. Deci PSD nu m-a „făcut om”, şi Victor Ponta nu a pretins niciodată asta. Dimpotrivă, a fost întotdeauna corect şi elegant în relaţia cu mine, respectandu-mi şi opiniile, şi libertatea. Relaţia bună cu acesta, întemeiată pe colaborare profesională în perioada când eu lucram la Comisia Europeană împreună cu Dacian Cioloş (cum lucrasem şi cu Emil Boc şi Mihai Razvan Ungureanu, în acelaşi mandat), nu s-a transferat niciodată asupra partidului. Am rămas un corp străin, am auzit până la saturaţie glumiţe bazate până şi pe scaunul pe care stăteam sau nu la masa, cum că nu sunt PSD-ist, aluzii nenumărate la faptul că aş fi omul serviciilor sau al americanilor, sau, evident, al Bruxelles-ului însuşi. După mesajul meu public legat de Ordonanţa 13, am primit un avertisment că dezamăgisem „partidul profund” şi că mi se încheiase cariera în PSD, deci să nu accept postul de prim ministru, că nu prind Crăciunul. Au fost şi cei, altfel mari modernizatori ai partidului, care şi-au propus să mă scoată de pe lista de candidaţi înainte ca aceasta să fie anunţată. Ideea cea mai răspândită în ceea ce mă priveşte, împărtăşită de grei ai partidului care au avut bunăvoinţa să aibă o părere despre mine, este că nu sunt „din echipă”, că „sunt pentru mine”. Din echipă în sensul de a face jurăminte de credinţă şi a pupa pulpana şefilor e adevărat că nu am fost niciodată, nici în politică, nici în administraţia europeană, nici ca ziarist. Dar loial tuturor echipelor din care am făcut parte, da, uneori poate în mod exagerat. Cu şefi medievali n-aş fi putut lucra niciodată, nu am avut şi nu aş fi putut avea parte de ei. Cât despre „a fi pentru mine”, mă întreb ce înseamnă. Nu o să iau acasă vizele canadiene, nici salariile crescute ale cercetătorilor români în Orizont 2020, nici nu mi-am făcut livada pe programul pomicol, nici n-am luat şperţuri ca să protejez de concurenţă neloială industria româneasca a îngrăşămintelor, nu export nimic din Republica Moldova pe piaţa UE, şi în general n-am profitat material după niciunul dintre lucrurile pe care le-am reuşit făcându-mi datoria cât de bine m-am priceput în serviciul public. PSD prin liderul sau a făcut tot ce a putut să minimizeze, să ignore sau şa ironizeze victorii precum eliminarea vizelor canadiene (în echipă cu Dacian Cioloş ca Prim Ministru al României, nu al altei ţări). Dar am avut şi colegi, mai cu seama europarlamentari, care au fost extrem de ajutători şi de oneşti în a se bucura pentru aceste victorii care nu erau doar pentru noi, ci profitau cu adevărat pentru cei pe care îi reprezentam.

În general, accesul şi legitimitatea internaţională pe care le-am construit în ani au fost privite ca periculoase – dincolo, evident, de eterna cheie de lectură oculta. Am ajuns un fel de free-lăncer care ajută individual, din proprie iniţiativă, său la cererea sporadică a câte unui ministru care înţelege ce se întâmplă (întotdeauna am avut şi miniştri foarte buni). Perfect similară este situaţia multor oameni de mare calitate pe care PSD îi are încă în rândurile sale. Actuala echipă de conducere nu îşi foloseşte propriile resurse, ori pentru că nu ştie ce să facă cu ele, ori pentru că îi e teamă de ele. Logica este cea cunoscută a controlului prin loialităţi personale, nu a performanţei. Şi dacă la mine, „corp străin care nu sunt din echipă”, s-ar mai înţelege, sunt mulţi profesionişti de anvergură, cu vechime şi cu performanţe electorale în partid care au parte de exact acelaşi tratament.

Aşa se face că uşor-uşor am ajuns la un bizar sentiment de inutilitate. Pentru ce să acumulezi acces şi reputaţie politica dacă din spate nu vine nimic, adică o echipă, o administraţie, o ţară funcţională? Am un prieten bun, congressman american important, cu care am lucrat printre altele pe un dosar greu de energie, care mi-a propus de câteva ori întâlniri la nivel foarte înalt în Administraţia SUA. Iniţial m-am bucurat. Dar apoi mi-am imaginat întâlnirea propriu-zisa şi m-a izbit inutilitatea ei, într-o cultură, cea americană, unde nu ne vedem că se ne aflăm în treabă, unde adevărurile nu se ocolesc , nici măcar despre lideri, unde întâlnirile sunt întotdeauna despre ce facem, de ce ai nevoie, de ce am nevoie, în reguli. Doar pentru poză? Să arăt că eu pot să obţin gratis ceea ce pentru alţii costă bani grei ca să recite banalităţi învăţate pe derost (şi care sunt rapid decriptate ca atare)? Poate că asta ar merita, dar pe de altă parte nu poţi să-ţi
baţi joc de timpul omului. În ordinea morală, parcă potenţialul nefructificat e mai nobil decât gazul ars de pomană sau, vorba colegilor, ca arderea lui să fie doar „pentru mine”.

Ce nu se va schimba: respectul pentru electoratul PSD şi acceptarea meritelor istorice ale PSD

Sunt insa şi câteva lucruri care nu se vor schimba. Cel mai important, şi deloc de faţada, respectul meu faţă de electoratul PSD, ca parte a respectului meu profund faţă de naţiunea din care fac parte. Am simţit întotdeauna în plex dispreţul, şi chiar ura, arătate de multă lume de pe partea dreapta a spaţiului public românesc faţă de votanţii PSD. A fost unul dintre motivele importante pentru care am venit în PSD. Nicio naţiune nu poate fi puternică dacă nu se asumă pe sine aşa cum e, ca pas indispensabil oricărui progres, individual şi colectiv. Nicio naţiune nu este formată doar din savanţi, curba lui Gauss e aceeaşi pentru toată lumea. Bunicii mei au fost oameni cu puţină carte, dar înţelepţi, curaţi şi admirabili, votanţi PSD după 1990, şi nu m-au învăţat nici hoţia, nici minciună. Cu unul dintre ei am ascultat îndelung în anii ’80 Vocea Americii şi Europa Liberă şi am învăţat de la el să îi aştept pe americani – aceiaşi americani pe care domnul Şerban Nicolae îi pune pe picior de egalitate morală cu URSS-ul- , lucru care m-a marcat restul vieţii.

Electoratul PSD a fost una dintre plăcile tectonice majore din sociologia României care au sprijinit re-occidentalizarea post-comunistă a României în momente cheie. Aici îi includ şi pe părinţii mei, de care de asemenea sunt foarte mândru. Dacă aceasta tectonică socială nu se alinia la proiectul integrării depline a României în lumea occidentală, aceasta integrare nu s-ar fi putut produce.

Valurile de dispreţ, chemările la scoatere în afara corpului politic, din păcate uneori legitimate de intelectuali de marcă, a acestei categorii de oameni mai vulnerabili, nu fac decât să îi împingă şi mai tare în brăţele elitelor care şi-i asumă şi pretind că îi reprezintă, dar de fapt, abuzează de ei. Să nu fiu înţeles greşit: acest electorat, ideile lui, votul lui, pot, evident, fi criticate, şi o fac uneori eu însumi explicând de ce nu e o idee buna şa naţionalizăm economia, de exemplu. Ce mă doare e declasarea lui morala, în termeni agresivi ce tind să îi conteste statutul uman şi politic, sau chiar să îi dorească dispariţia fizică ca pe o fanstasma de izbăvire. Exact aceeaşi critică o aduc insa şi PSD-ului: dispreţul, invectivele şi chiar ameninţările adresate „tefelistilor” sunt absolut nedemne şi inacceptabile pentru un partid de importanţă PSD. Diferenţa, care nu face situaţia mai puţin gravă, este că aceste injurii nu rezonează în societate în general, şi electoratul PSD nu poate fi mobilizat împotrivă tinerilor din piaţă decât dacă domnul Dragnea îi convinge că într-adevăr aceştia au fost trimişi de Soros personal să le ia pensiile, ceea ce este extrem de puţin probabil.

Tot într-un registru toxic situez tendinţa de a nu recunoaşte niciun fel de merit istoric PSD-ului: „nu a făcut niciodată absolut nimic bun”, ca să citez un tânăr politician de dreaptă de mare (şi reală) anvergură, afirmaţie ce i-a adus altfel rapid un număr mare de like-uri. Puteţi urmări pe youtube cum însuşi candidatul Emil Constantinescu, într-o dezbatere cu Ion Iliescu dinaintea turului doi al prezidenţialelor din 1996 – deci într-un moment cum nu se poate mai conflictual şi partizan – explica cum CDR îi oferise sprijin lui Ion Iliescu şi guvernului Văcăroiu, în politică externă, odată ce această devenise „după alegerile din 1992, (...) axată pe integrarea europeană şi euroatlantică”. PSD sau predecesorii lui a negociat asocierea României la UE, a aplicat pentru aderarea la UE în 1995, la Parteneriatul pentru Pace cu NATO în 1994, apoi guvernul Năstase a mobilizat maşinăria PSD-ista şi electoratul sau pentru închiderea negocierilor cu UE, şi a finalizat integrarea României în NATO în 2004. Cine crede că ştie subtilităţile aderării României la NATO, poate sa îl provoace pe Ioan Mircea Pascu la o dezbatere în direct: îi doresc succes. În primăvara lui 2004, majoritatea PSD-UDMR a trecut pachetul de legi ale justiţiei care încă oferă arhitectura actuală, solidă, cu toate modificările ulterioare, a sistemului de justiţie din România, - cel care este supus acum controversatei amendări. Trecerea acestui pachet a permis evitarea suspendării negocierilor de aderare cu România, la cererea Parlamentului European. În calitate, la acea vreme, de consilier politic al Delegaţiei Comisiei Europene în România, am fost strategul şi în mare am dus la îndeplinire acţiunea de evitare a suspendării negocierilor, care a inclus pachetul de reformă a justiţiei, deci e un moment pe care îl cunosc bine, pe care liderii de la putere şi din opoziţie din acel moment sigur şi-l amintesc, şi este bine documentat în arhiva mea profesională.

Deci: cu toate păcatele lui, care doar în număr extrem de limitat nu sunt şi ale altor partide, PSD a fost, şi nu din închipuiri, păna de curând, fundamental loial traiectoriei occidentale a României, şi electoratul lui l-a susţinut în acest demers. Cu atât mai dramatica situaţia în care domnul Dragnea tocmai rupe această continuitate istorica în propriul partid.

În România de după 1989, canalele de legitimare socială sunt istoric dominate de formatori de opinie de dreaptă sau, în tot cazul, anti-PSD. Binele şi răul social, ce e acceptabil şi respectabil şi ce nu, se stabileşte în mare prin aceste canale. Dar a nu recunoaşte nici un fel de merit, nici măcar retroactiv, PSD-ului, a şterge cu buretele memoriei selective chiar şi acte de anvergura istorică ale liderilor lui, fie ei şi controversaţi, nu este deloc productiv. Dimpotrivă, fără a fi scuze pentru derapaje, le încurajează, întărind riscul de acaparare a partidului de discursuri populiste şi anti-occidentale. Mecanismul memoriei selective funcţionează diferit la dreapta: acolo sunt şterse cu buretele de maşină de legitimare socială tocmai greşelile, corupţia şi faptele reprobabile, iar vindecarea la descoperirea răului se face prin uitare sau ignorare cvasi-instantanee. Aşa se face ca în numele anti-PSD-ismului, românii au înghiţit şi corupţie, şi minciună, şi impostura. Cele de dreaptă par să fie mai de calitate. Păcatul originar rămâne totuşi al PSD: în 1990, discursul de ură împotriva partidelor istorice şi intelectualilor, absenţă unei minime lustraţii, alungarea iniţială a lui Corneliu Coposu de la TVR de către Ion Iliescu, niciodată asumate, au fost acte pe care subconştientul colectiv civic nu le-a uitat şi iertat până acum, şi cere, în continuare, lustraţie. Poate şi puţin vinovat că nu s-a luptat cu comunismul în timpul comunismului...

Am sperat în aceşti ani de apartenenţa la PSD să contribui la o apropiere a celor două Romanii, având rădăcinile sociale în una, cea PSD-ista, şi trăind, profesional şi intelectual, în cealaltă, urbană, civică şi culturală. Şi probabil că aş fi putut continuă să fac asta dacă PSD nu s-ar fi îndreptat brusc într-o direcţie de neînţeles chiar în raport cu propriul trecut. Oricum, prăpastia dintre cele două Românii este o mare eroare istorică care ne consumă inutil energiile, o prăpastie exploatată de elite de calitate îndoielnică şi la stânga, şi la dreapta.

În concluzie, puteţi crede ce doriţi de PSD, dar nu-i urâţi electoratul: convingeţi-l sau învingeţi-l la vot; generaţi, măcar voi, cei care va contrastaţi cu votanţii PSD, o elita politică excepţională, care să uimească omenirea prin performanţă ei fără egal. Dacă tot suntem aici: electoratul PSD este unul mai fragil social, dar în realitate este un bazin conservator, şi aşa ar fi tratat în alte părţi din Europa. Partidele de dreaptă ar trebui să fie interesate să convingă acest electorat, nu să-l umilească.

Viitorul

Demisia din PSD va fi însoţita de demisia imediată din Grupul S&D, şi renunţarea la toate dosarele încredinţate de acesta din urmă. Multe partide politice din Grupul S&D, în ultimii ani, s-au mutat spre o stânga radicală cu care nu am afinităţi decât cel mult în materie de pură speculaţie intelectuală. Legătura mea solidă cu Grupul S&D era delegaţia PSD, o delegaţie pragmatica, situată în zona moderată, centristă, a S&D. Odată această legătură desfăcută, mă voi alatura, ca independent, Grupului PPE, care în ultimii ani a ocupat terenul de la centrul spectrului politic, eliberat în mod neinspirat de S&D. Preşedintele Juncker al Comisiei Europene este cel mai bun şi vizibil exemplu al acestei tendinţe de mişcare înspre centru a PPE, chiar şi după ruperea, de către S&D, fără ca eu să fi fost întrebat sau să fi priceput vreodată de ce, a „marii coaliţii” cu PPE din prima jumătate a mandatului euro-parlamentar. Cine are curiozitatea să verifice voturile delegaţiei române din S&D pe subiecte sensibile precum comerţ, economie, industrie, energie, politică externă, securitate, relaţii trans-Atlantice, Israel, va constata o convergenţă importantă cu PPE, cel puţin atunci când interesele României sunt în joc.

Nu voi intra în niciun partid sau organizaţie, fundaţie, platforma politică, etc., din România. Cu excepţia cazului, extrem de puţin probabil, în care voi putea contribui la un moment cu adevărat transformator în politică românească, în lumină principiilor şi ideilor explicit sau implicit expuse mai sus, la finalul acestui mandat îmi voi prezenta bilanţul celor 20 de ani petrecuţi (cu adevărat) în serviciul public ca ziarist, funcţionar european şi politician, apoi mă voi retrage din viaţa publică şi ma voi dedica exclusiv proiectelor personale.

Dacă am învăţat un lucru în politică în anii din urmă acela este că eşti în permanenţă suspectat că vrei ceva care i s-ar cuveni colegului tău de partid. Plecând, astăzi, din partid, şi la finalul mandatului din politică, nimeni din PSD nu mă mai poate suspecta că fac vreo mişcare tactică, să iau locul cuiva, mic sau mare. De aceea, pentru binele României şi al partidului, sper ca membrii PSD să citească rândurile acestea fără patimă sau imaginându-şi obişnuitul complot invocat de domnul Dragnea, fie el la nivel planetar sau local. Să ia acest sacrificiu (în sens politic, în sens personal este o mare eliberare) ca pe o ocazie de a suspenda un moment torentul suspiciunii şi să reflecteze lucid la răscrucea în care se află România.

Nu în ultimul rând, le mulţumesc colegilor europarlamentari din PSD pentru colaborarea excelentă din aceşti ani, în câteva cazuri pentru prietenia lor, şi pentru numeroasele lucruri învăţate de la ei.

Unui anumit prieten care sper că citeşte aceste rânduri: da, simt pacea lui Dumnezeu în suflet, am făcut exact ce trebuia să fac, nici mai mult, nici mai puţin, fără niciun calcul egoist.