Soluţionarea disputei chino-japoneze pentru insulele Senkaku/Diaoyu pare problematică
Disputa dintre China şi Japonia privind insulele nelocuite din Marea Chinei de Est cunoscute drept Senkaku/Diaoyu îşi are originile în chestiunile nerezolvate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, explică Institutul pentru Studii şi Analize de Apărare din New Delhi într-un material publicat luni.
La finalul războiului, Statele Unite au deposedat Japonia de majoritatea coloniilor insulare însă, în mod curios, nu au atins problema teritorială a unora dintre insulele mai mici. O interpretare a intenţiilor americane de la acel moment ar indica faptul că suveranitatea japoneză ar fi urmat să se exercite numai asupra celor patru insule japoneze principale, celelalte fiind atribuite proprietarilor lor iniţiali. Însă intenţiile americane nu au fost niciodată transpuse în fapt. La finalul războiului, Uniunea Sovietică a ocupat cele patru insule din nordul Arhipelagului Kurile, la nord de insula Hokkaido, cea mai nordică dintre insulele principale ale Japoniei. Statutul grupului de insuliţe Senkaku/Diaoyu, care adesea dispar sub apă în timpul mareei, a rămas incert şi neatins.
Ce s-a schimbat acum este valul tot mai mare al naţionalismului, atât în Japonia, cât şi în China. Ambele îşi revendică pe ton apăsat dreptul asupra insulelor, iar mesajul ascuns trebuie descifrat prin prisma rivalităţii, preocupărilor strategice şi perspectivelor viitoare ale celor două ţări. Actuala fază a disputei s-a declanşat în aprilie 2012, când primarul capitalei Tokio, confruntat cu o situaţie politică dificilă, a decis să mărească miza, promiţând să 'cumpere' insulele. Prin aceasta el spera să se reabiliteze în ochii naţionaliştilor. Oricum, sentimentele şi atitudinile japonezilor faţă de China au început să se schimbe din 2010, când şi-au dat seama că aceasta începuse să eclipseze Japonia, luându-i titlul de a doua cea mai mare economie a lumii. Încrezătoare în statutul nou-dobândit, şi China a început să adopte o linie mai dură în privinţa disputelor maritime. Acest lucru a fost evident atunci când Japonia a arestat o ambarcaţiune chineză de pescuit, cu tot cu echipajul său, în apropiere de insulele Senkaku/Diaoyu, însă a fost nevoită să dea înapoi şi să îi elibereze când China a ameninţat că va întrerupe exporturile către Japonia de minereuri rare - esenţiale în realizarea produselor de înaltă tehnologie.
La nivel strategic, preocupările în legătură cu ascensiunea economică şi militară a Chinei au determinat Japonia să îşi extindă opţiunile de politică externă, abordând alte state din zona Asia-Pacific şi chiar India, consolidându-şi, în acelaşi timp, propriile capacităţi defensive şi întărindu-şi cooperarea cu SUA. În foruri precum ASEAN, Japonia a încercat să încurajeze ţări precum Filipine, Vietnam, Malayezia şi Brunei să i se alăture în respingerea revendicărilor chineze asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.
Pe de altă parte, naţionaliştii chinezi interpretează gesturile Japoniei drept disponibilitatea acesteia de a susţine eforturile SUA de a limita ascensiunea chineză şi de a extinde prezenţa şi influenţa americană în regiunea Asia-Pacific. Japonia este considerată pivotul în jurul căruia Washingtonul speră să îşi reorienteze politica de (re)angajare în zonă. China nu a primit prea bine eforturile japoneze de a stârni sentimente anti-chineze la unele naţiuni ASEAN. Japonia le susţine pe deplin intenţiile de a aborda chestiunea Chinei colectiv, şi nu individual, aşa cum ar prefera Beijingul.
Naţionalismul în floare atât din Japonia, cât şi din China, precum şi problema suveranităţii asupra insulelor Senkaku/Diaoyu constituie un cocteil exploziv, într-o mai mare măsură decât disputele teritoriale legate de insulele din Marea Chinei de Sud. Naţionaliştii chinezi leagă adesea actualele politici ale Japoniei de atrocităţile comise de soldaţii japonezi în cursul invadării Chinei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta pentru că sentimentele anti-japoneze din psihicul colectiv al chinezilor pot fi foarte uşor trezite. Incidentele legate de aceste insule redeschid cu uşurinţă răni istorice, agită mândria naţionalistă şi restrâng spaţiul de manevră al diplomaţilor în încercarea de a găsi o soluţie echitabilă.
Este evident că nici China şi nici Japonia nu îşi doresc un conflict de amploare, de vreme ce nici una dintre ele nu are nimic substanţial de câştigat. Cu toate acestea, de ambele părţi domneşte un pesimism profund în legătură cu şansele unei soluţionări paşnice a disputei, în primul rând din cauza sentimentelor puternice declanşate în rândul cetăţenilor ambelor ţări. Atât Tokio, cât şi Beijingul sunt conştiente de neîncrederea profundă dintre cele două ţări. În timp ce la Tokio domneşte un peisaj politic fragmentat, conducerea chineză se află în mijlocul unui delicat transfer de putere ce are loc foarte rar. Nici una dintre ţări nu îşi poate permite să fie catalogată drept 'moale', deoarece acest lucru ar avea un impact negativ asupra perspectivelor sale politice. Din acest motiv ambele ţări preferă să lase situaţia să mocnească pe moment. Dacă premierul japonez Noda convoacă alegeri anticipate şi reuşeşte să păstreze puterea - deşi, în prezent, i se dau puţine şanse - şi conducerea chineză reuşeşte să îşi încheie cu succes cel de-al 18-lea Congres al Partidului, s-ar putea spera că această dispută va fi lăsată deoparte. Însă găsirea unei soluţii în actualul context, când de ambele părţi spiritele sunt încinse, pare, într-adevăr, foarte problematică.
