Siria: Verdictul Kissinger

Pronosticul generalizat, că regimul sirian va combate rebeliunea şi va rezista mult timp se adevereşte, împărtăşit de marea majoritate a opiniilor autorizate care cer prudenţă în faţa unei intervenţii militare externe. Opinie exprimată şi de Henry Kissinger care a invocat trei argumente centrale: nu este sigur că opoziţia victorioasă va ajunge la un consens privind viitorul regim, nu se ştie cât timp va trece până la instaurarea unui stat democratic şi posibilitatea ca prevenirea unei tragedii umane să provoace alta mai mare, notează joi ziarul Las Provincias.

Fostul secretar de stat al SUA, care a împlinit 89 de ani şi a călătorit mult la viaţa lui, vede lucrurile cu răceala unui analist şi consilier al administraţiilor republicane. Este însă o opinie împărtăşită şi de succesoarea lui democrată, Hillary Clinton. Este ştiut că guvernul Obama, deşi sever faţă de regimul sirian în materie de sancţiuni politice şi economice, este complet ostil unei intervenţii militare şi a cedat în acest sens protagonismul unui grup de ţări arabe aliate (în principal Arabia Saudită şi Qatarul) pentru a susţine acest punct de vedere şi a-l 'vinde' celorlalţi membri ai Ligii Arabe.

Această prudenţă, sau scindare, a arabilor (Sudanul, Libanul, Algeria, Irakul şi palestinienii sunt ostili intervenţiei( se menţine şi arată cât de extinsă este teza că un război deschis ar depăşi graniţele siriene şi ar putea incendia întreaga zonă, cu daune ireparabile şi incontrolabile. Pe lângă veto-ul rus şi chinez la ONU, există prin urmare un 'autoveto' al marilor democraţii şi al multor ţări arabe. Acest lucru blindează regimul sirian şi nu lasă loc decât încurajării opoziţiei armate sau civile, în paralel cu posibilitatea unei intervenţii bazate pe motive umanitare.

Argumentul umanitar are un antecedent important în intervenţia occidentală din Bosnia-Herzegovina, de la începutul anilor 90, după masacrul determinat de motive etnice sau confesionale. Intervenţia aeriană a NATO în Balcani nu s-a bazat pe o rezoluţie a Consiliului de Securitate, dar a avut avizul publicului, pentru că era vorba de un masacru şi nu risca să se extindă în regiune. Acţiunea a creat o întreagă 'şcoală' favorabilă 'intervenţiei umanitare', susţinută cu înfocare de intelectualul francez Bernard Henri-Levy. Tot el avea să-l convingă ulterior pe preşedintele Sarkozy de necesitatea unei acţiuni în Libia, care a avut de data aceasta undă verde de la Consiliului de Securitate.

Moscova şi Beijingul sunt foarte severe în interpretarea rezoluţiei 1973, care prevede utilizarea 'tuturor mijloacelor posibile pentru a proteja populaţia civilă', mijloace care au fost decisive pentru a înfrânge din aer armata lui Gaddafi: încă o dată NATO, cu un mare protagonism francez, dar fără vizibilitate americană, un amănunt ce merită subliniat. Cu astfel de precedente - şi o axă Rusia-China, opusă ferm unei intervenţii militare şi convingerea generală că Siria este un caz greu de rezolvat - este mai mult ca probabil ca actualul 'statu quo' să se menţină, exceptând cazul unei insurecţii armate )Armata Siriană Liberă( care a făcut progrese vizibile în ultimele săptămâni şi care ar putea învinge forţele guvernamentale.

Ar fi cel mai rău dintre scenarii: un regim încolţit ar putea recurge la arsenalul militar şi eventual la arme chimice. O posibilitate, care îi alarmează pe israelieni, sugerând un scenariu apocaliptic, scăpat de sub control. Este verdictul Kissinger: prevenirea unei tragedii umane ar putea provoca alta mai mare. Israelul menţine o tăcere totală asupra conflictului, dar se subînţelege că nu doreşte o intervenţie. Motivul )argumentat de Kissinger( este incertitudinea ca viitorul guvern dominat poate de islamiştii radicali, să fie mai rău decât cel al dictatorului al-Assad. Şi ca Hezbollahul libanez, întreţinut de factorul şiit şi de libanezii pro-sirieni, să abată o ploaie de rachete asupra Israelului.