Sarkozy, 'comisarul Juve de la Palatul Elysee'

Nicolas Sarkozy aduce foarte bine cu un personaj din cinematografia franceză a anilor 1970. Potrivit cotidianului rus Gazeta, actualul preşedinte al Franţei îmbină două tipaje foarte cunoscute iubitorilor de film: Louis de Funes şi Jean-Paul Belmondo. Mimica şi gesturile comisarului Juve, alături de insistenţa curajoasă a unui 'profesionist'. Adică, un macho, însă unul extrem de caraghios. Cele două imagini sunt unite de un element comun - o mare energie, ceea ce-l face pe Sarkozy fără egal, este de părere cotidianul moscovit.

La început, acest lucru stârnea mai degrabă admiraţie, dar spre sfârşitul preşedinţiei lui Sarkozy a început să irite. Cât de tare sunt dezamăgiţi francezii de liderul lor se va afla în următoarele săptămâni, când vor avea loc cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din Franţa.

Sarkozy, care pare un excentric, în realitate oglindeşte spiritul politicii mondiale contemporane, când nu este posibilă aproape niciun fel de strategie, pentru că totul se schimbă repede, brusc, imprevizibil şi radical. Chiar dacă evoluţia evenimentelor nu este tocmai lipsită de logică, niciunul dintre marile evenimente ale ultimilor 20 de ani, începând cu revoluţiile anticomuniste din Estul Europei, nu au fost previzibile.

Astăzi, lucrurile s-au accelerat, marii jucători încercând să se adapteze evenimentelor, trăgând tot felul de dividende sau minimalizând prejudiciile. În acest context, una dintre cele mai importante calităţi se dovedeşte a fi rapiditatea reacţiei şi capacitatea de a lua decizii imediat ce se oferă un asemenea prilej. Tocmai prin aceasta se remarcă Sarkozy, consideră Gazeta.

În acest sens, războiul din Libia constituie un exemplu elocvent. Sarkozy a avut relaţii foarte bune cu fostul lider libian Moammer Gaddafi, iar Franţa - vaste interese economice în Libia. Cu toate acestea, atunci când deasupra lui Moammer s-au adunat norii, Parisul a simţit primul că situaţia se schimbă şi este timpul ca partenerul să fie predat: cu cât mai repede, cu atât mai mari vor fi dividendele economice şi politice. Însă, cel mai important este că Franţa a simţit şansa de a-şi majora substanţial prestigiul şi de a-şi consolida poziţiile de lider militaro-politic al Europei.

Recunoaşterea rapidă a rebelilor libieni drept putere legitimă, participarea activă a Franţei în acţiunile militare, puternica ofensivă diplomatică - toate acestea au fost îndreptate spre atingerea scopului şi el a fost atins. Consecinţele strategice ale victoriei asupra lui Gaddafi nu sunt foarte clare: dacă lucrurile vor evolua conform unui scenariu nefavorabil, şi Franţa, şi Europa vor obţine un periculos focar de instabilitate într-o ţară care joacă un rol important în aprovizionarea cu energie a Bătrânului Continent. Însă, toate acestea nu sunt luate în calcul, deoarece în lumea acţiunilor tactice nu are sens să gândeşti pe termen lung, notează Gazeta.

Atunci când Sarkozy a câştigat alegerile din 2007, la Moscova au predominat comentariile pesimiste. Noul preşedinte francez era calificat drept atlantist convins, fiind aşteptată o bruscă turnură proamericană a Franţei. Chiar dacă Sarkozy a îndeplinit aceste promisiuni, efectul nu a fost cel temut de Rusia. Dimpotrivă, campania din Libia a demonstrat că NATO este dezbinată în funcţie de obiective şi interese, iar sub egida blocului fiecare ţară îşi rezolvă propriile probleme. Mai mult decât atât, politica Franţei la adresa Rusiei nu numai că nu a avut de suferit, ci a devenit chiar mai activă, din simplul motiv că Franţei îi place echilibrul, iar o apropiere cu Washingtonul trebuia să fie compensată prin paşi corespunzători în direcţia Moscovei.

Potrivit cotidianului moscovit, Rusia nu are motive nici pentru a dori înfrângerea lui Sarkozy, nici pentru a spera foarte tare la victoria lui. O apropiere umană între Putin şi Sarkozy, asemeni celei cu Schroeder sau Silvio Berlusconi, nu s-a legat, probabil din cauza nemaipomenitei autosuficienţe a liderului francez, chiar dacă prin mentalitate Sarkozy este pe înţelesul multor politicieni ruşi, în special al lui Putin.

Pe ambii îi leagă o combinaţie între agerimea în afaceri (un mare interes pentru proiecte economice de anvergură) şi dorinţa de a confirma 'grandoarea' ţării lor. În planul relaţiilor cu Rusia, Sarkozy s-a remarcat prin două lucruri: rolul său în stoparea războiului din Caucaz şi vânzarea de portavioane 'Mistral' către Rusia. Şi una, şi alta a avut o importanţă istorică, este de părere Gazeta.

Fosta campanie prezidenţială din Franţa a fost umbrită de remarci privind originile lui Sarkozy, care nu ar fi fost suficient de 'franceze'. După cinci ani, Sarkozy poate fi acuzat de multe, însă nu de acest lucru. Având origini maghiaro-greco-evreieşti, Sarkozy s-a dovedit prin psihologia şi comportamentul său un francez sută la sută, dacă nu chiar unul exagerat, cu toate plusurile şi minusurile acestei naţiuni.

După cum se ştie din filmele franceze, nici comicii comisari ai lui De Funes, nici eroii musculoşi ai lui Belmondo nu renunţă. Sarkozy, care îmbină calităţile celor doi, va lupta cu atât mai mult până la capăt, conchide cotidianul moscovit.