Salutul - Cum a apărut strângerea mâinii

Strângere de mână
Strângere de mână (Getty image)

Cu ocazia Zilei Mondiale a Salutului - 21 noiembrie, abordăm un subiect la modă şi necesar în etapa actuală, strângerea mâinii.

Ziua Mondială a Salutului a fost ideea fraţilor Brian şi Michael McCormack din statul Nebraska, SUA, şi a fost imediat susţinută de actori, personalităţi publice, laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace, lideri religioşi, cât şi de 180 de ţări. Prima aniversare a avut loc în octombrie 1973, în timpul conflictului dintre Egipt şi Israel, ca o formă de protest neviolentă împotriva războiului.

În lume se aniversează Ziua Mondială a Salutului pe data de 21 noiembrie, zi în care oamenii îşi exprimă preocuparea pentru pacea mondială. Salutul - o formă de interacţiune umană - poate aduce împreună rase, naţionalităţi sau diferite religii; un simplu salut poate demonstra cuiva cât de mult îl stimezi.

Strângerea mâinii este un gest care face parte din normele de etichetă, iar în istorie au avut un anume rol de îndeplinit.

Aspectul fizic creează prima impresie, dar o strângere de mână este definitorie pentru stabilirea unei relaţii. Aici sunt implicate multe forme de comportament ce ţin de moduri corespunzătoare de a strânge mâna.

Originea motivului pentru care în prezent ne dăm mâna când salutăm este văzută ca un obicei vechi de a nu se ajunge la sabie când se întâlnesc doi străini care se confruntă cu neîncrederea reciprocă. Astfel, ei arată că nu au intenţii rele, îşi scutură mâna dreaptă sau o duc la piept, cap sau frunte, arătând că mâna a fost dezarmată.

Scurt istoric al strângerii mâinii

Primele strângeri de mână pot fi văzute într-o ilustrare a Regelui asirian Shalmaneser III din secolul al IX-lea î.Hr.: acesta dă mâna cu un lider babilonian, după ce au făcut o alianţă. Operele de artă greceşti antice din secolele al IV-lea şi al V-lea î.Hr. prezintă acest „gest al mâinii”, ce ajunge şi la vechii romani, unde devine un gest politic, dar este adoptat mai ales ca semn al prieteniei.

Alte referiri pe această temă găsim în epoca preromană, în aşa-numitele ”pacte pentru ospitalitate”, care erau un obicei al popoarelor indo-europene occidentale, dar şi în Peninsula Iberică, unde a fost un element indigen ce a supravieţuit structurii romane. Acestea erau acorduri de prietenie, unde cei implicaţi (persoane sau oraşe) îşi ofereau protecţie reciprocă, recunoscând drepturi, îndatoriri şi legi.

În Evul Mediu, cavalerii, când se salutau, îşi „strângeau” mâna opusă celei ce ţinea sabia, care de obicei era stânga. Oferind acea mână, adversarul ştia că nu va fi atacat.

Pentru Egiptul Antic, adică acum 5.000 de ani, strângerea mâinii a servit pentru a sigila pacte şi alianţe, aceasta presupunând transmiterea autorităţii: în limbaj hieroglific, mâna întinsă indica delegarea puterii.

Celebrul poet roman Ovidiu, într-un poem intitulat „Metamorfoze”, scris în secolul I d.Hr., descrie în mod direct acest ritual de strângere a mâinii, lucru foarte comun la acea vreme.

În Abisinia, mâinile erau întinse cu palma deschisă, palma celeilalte persoane era uşor atinsă şi retrasă imediat, fără a o închide, exact cum fac sportivii afro-americani în America. În unele ţări africane ca Liberia, la întinderea mâinii sunt oferite doar degetele arătător şi mijlociu ale mâinii drepte.

Printre alte curiozităţi al acestui semn de salut merită să amintim că, în Babilon, regele a dat mâna cu statuia lui Marduk pe la 1800 î.Hr. la fiecare început de an, obicei adoptat şi de asirieni, care au preluat gestul ca o dovadă de simpatie. Se pare că din acest moment s-a impus în lume acest salut ce exprimă încrederea şi prietenia.

Dacă eschimoşii îşi freacă în mod obişnuit nasul pentru a se saluta, dau şi mâna strângând-o uşor şi ridicând-o până la obraji, lăsând-o apoi brusc, în timp ce zâmbesc.

Niciun om nu este atât de neînsemnat pentru a nu merita un salut. Ludovic al XIV-lea saluta bucătăreasa de la palat cu aceeaşi curtoazie arătată oricărei doamne. Numai snobii pot crede că nu e de demnitatea lor să salute primii.

Odată cu secolul al XVII-lea, strângerea mâinii a devenit un obicei curent când oamenii se întâlneau, gestul fiind mai prietenos, faţă de înclinarea unul în faţa celuilalt.

Lumea a mai evoluat, iar în secolul al XIX-lea femeile puteau da mâna cu bărbaţii, însă era doar la alegerea femeii dacă aceasta dorea să întindă mâna sau nu. Niciodată bărbatul (cel educat) nu ar fi făcut el primul acest gest. La sfârşitul unei întâlniri, dacă femeia strângea mâna unui bărbat, reprezenta un semn clar că femeii i-a făcut plăcere să stea de vorbă cu el, era un mod subtil de a-i comunica sentimentele ce le are faţă de el.

Cu sosirea secolului al XX-lea, gestul strângerii mâinii este folosit în întreaga lume, cu toate că anumite culturi au formele lor de salut pe care le preferă.

Strângerea mâinii nu se recomandă

În prezent, studiile medicale au demonstrat că salutul prin strângerea mâinii nu pare a fi benefic, în condiţiile în care întreaga lume se confruntă cu epidemia de coronavirus, acesta fiind un mod simplu şi eficient de transmitere a bacteriilor. Acest gest în semn de salut s-ar putea să dispară de tot, deoarece medicii recomandă un contact cât mai redus. Salutul este o deprindere ce s-a format de-a lungul vieţii, fiind bine înrădăcinat în comportament şi memorie, ajungând să fie făcut automat. Eliminarea lui necesită ceva timp, cu toate că suntem conştienţi că nu mai este un obicei nici elegant, nici sănătos.

Strângerea mâinii poate fi înlocuită prin frumosul şi elegantul namaste, un gest de salut ce se face cu palmele lipite în dreptul pieptului şi cu o mică plecăciune, specific Asiei. Acest gest a fost adoptat de Prinţul Charles, înlocuind astfel salutul tradiţional, evitând atingerea mâinilor.

Obiceiurile, chiar dacă au parcurs o lungă istorie, pot fi schimbate cu altele mai beneficie, din cauza apariţiei unor evenimente triste şi foarte serioase din punct de vedere medical.