Ratzinger, un intelectual în fruntea Bisericii Catolice

Biografia papei este parcursul printr-o lume a crizei şi al unei Biserici copleşite de greutăţi în care Benedict al XVI-lea a jucat rolul de gardian al credinţei. S-a născut la 16 aprilie 1927 la Marktl am Inn, în Bavaria, ca fiu al unui comisar de poliţie care dădea meditaţii pentru a-şi întreţine familia. Avea doi ani când Vaticanul şi Mussolini ajungeau la un acord prin care Biserica, care în două decenii îşi extinsese teritoriile în jumătate de Italie, rămânea închisă în limitele sale de azi de jumătate de kilometru pătrat. Şi doar şase, când Hitler venea la putere şi începea exterminarea evreilor faţă de care Biserica a reacţionat cu prea multă pasivitate, notează ziarul Las Provincias.

În ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, Ratzinger a fost înrolat în corpul de baterie antiaeriană. După război a studiat mai întâi Filosofia, la Freising şi apoi Teologia, la Munchen. În capitala Bavariei, centrul catolicismului german, şi-a terminat teza de doctorat asupra Sf. Augustin şi a rămas profund influenţat de pesimismul ultimelor scrieri ale filosofului şi de depresia unui oraş, căruia i-au trebuit două decenii pentru a se recupera după distrugerile fizice şi morale ale războiului. A fost hirotonisit în 1951, iar timp de 20 de ani şi-a creat o reputaţie de teolog învăţat care a atins prestigiul internaţional. Sunt anii în care şi-a lăsat amprenta prin trecerile sale pe la universităţile din Bonn, Tubingen şi Munster şi a avut o intervenţie strălucită la Conciliul Vatican II, în calitate de consilier al arhiepiscopului de Koln. El şi Hans Küng au devenit atunci favoriţii papei Ioan al XXIII-lea; amândoi progresişti, deschişi şi inteligenţi.

În 1977, a fost numit arhiepiscop de Munchen, iar după două luni devenea cardinal. Între timp, Ratzinger evoluase spre poziţii mai conservatoare. Când papa Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care are ca scop păstrarea şi promovarea credinţei şi a moralei, ştia ce face. Cardinalul german, 'Panzer Kardinal', cum era cunoscut la Roma, s-a dedicat supravegherii credinţei cu o ardoare neobişnuită: i-a admonestat pe teologi cu aceeaşi asprime cu care Ioan Paul al II-lea deschidea procesele de beatificare (au fost afectaţi 140) s-a opus cu înverşunare ca Biserica să discute hirotonisirea femeilor şi celibatul preoţilor şi a desfiinţat teologia eliberării, care s-a extins în anii 80 în America Latină.

A respins tranşant posibilitatea unei reglementări a căsătoriei între homosexuali şi a criticat aspru ideea ca Dumnezeu să existe şi în alte religii, ceea ce a fost pe punctul să desfiinţeze dialogul ecumenic şi interreligios; a descalificat numeroşi preoţi care, în opinia sa, au fost 'prea creativi' transformând 'slujba într-un spectacol'. Puţini cardinali au spus de atâtea ori 'nu' de-a lungul parcursului lor şi puţini au făcut apel la tăcere ca Ratzinger: a cerut să nu se vorbească despre provocările Bisericii; şi a făcut-o din nou în 2001, când a reamintit bisericii americane că nu trebuie să comenteze în public denunţurile privind abuzurile sexuale de care fuseseră învinuiţi prelaţii săi. După ce şi-a petrecut atâţia ani la Congregaţie, studiind cazuri de abuzuri şi obligat să împartă admonestări şi condamnări, Ratzinger nu putea fi decât un pesimist. De aici poate şi concluziile sale sumbre despre starea creştinismul subminat de o credinţă slăbită, în mare parte din vi

na preoţilor catolici.

Rigoarea sa teologică, strălucirea lui intelectuală (a scris zeci de cărţi şi de articole, alături de catehismul în vigoare) şi rolul său important la Vatican, unde a fost 'numărul doi' timp de atâţia ani, s-a îmbinat însă armonios cu latura sa afabilă. Apropiaţii îl descriu ca pe un om timid, bun şi auster, iubitor al muzicii clasice şi al lui Mozart şi aplecat spre lectură. Dar vorbesc şi despre sănătatea lui delicată şi de hemoragia cerebrală, suferită în 1991, în urma căreia a fost de atâtea ori tentat să se retragă să studieze şi să-şi desăvârşească opera. Când a împlinit 75 de ani l-a ispitit din nou gândul, dar nu a putut să-şi prezinte retragerea în faţa unui papă bolnav, care a vrut să-şi slujească credincioşii până la moarte. Cardinalul Ratzinger nu s-a temut vreodată că prin misiunea lui de supraveghetor al credinţei va fi comparat cu un inchizitor. El nu se vedea astfel. Benedict al XVI-lea a dat întotdeauna prioritate fondului asupra formei.