Rafinăriile ruseşti din Europa, un călcâi al lui Ahile al Europei

Ameninţările Rusiei la adresa securităţii energetice a Europei nu se rezumă la dependenţa de gazele naturale exportate de Gazprom, via Ucraina, zonă de tensiune şi conflict. De-a lungul anilor, Rusia şi-a extins tentaculele puterii peste tot în interiorul Europei cumpărând rafinării atât în fostul bloc comunist cât şi în vest.

Criza din Ucraina şi tendinţele expansioniste ale Moscovei fac din aceste rafinării un călcâi al lui Ahile al Europei, arată o analiză Euractiv, citată de digi24. Inclusiv liderii de la Bruxelles se tem că rafinăriile vor fi folosite ca instrument de şantaj de către Rusia care, aşa cum istoria a dovedit-o de atâtea ori, nu ezită niciodată să îşi folosească tot instrumentarul din dotare pentru a-şi impune dominaţia pe plan european.

Marile companii petroliere din Rusia au ajuns să aibă, în timp, instalaţii de prelucrare a ţiţeiului peste tot în Europa. Astfel, Lukoil deţine rafinării în Italia, Olanda, Bulgaria şi România iar alţi doi giganţi ruşi ai petrolului, Gazprom Neft şi Rosneft au preluat instalaţii de rafinare în Europa. Rosneft, cel mai mare producător de petrol din Rusia, controlează o rafinărie uriaşă la Gelsenkirchen, în Germania şi deţine 20% din rafinăria italiană Saras, controlată de familia Moratti, patroana de la Inter Milano în timp ce Gazprom Neft a cumpărat în Serbia. În România, rafinăria Petrotel este controlată de ruşi încă din 1998.

Ruşii au făcut achiziţii pentru a avea un control în anumite pieţe, arată analiza Euractiv. Preţul mare al petrolului a făcut ca multe rafinării occidentale să fie neprofitabile sau, în cel mai bun caz generează câştiguri foarte mici. Însă pierderea este un asumată, căci ruşii vizează un alt tip de câştig. Rafinăriile sunt o etapă esenţială în furnizarea de carburanţi. Rusia nu are capacităţi suficiente pentru a rafina tot petrolul pe care îl extrage şi îl procesează în pieţele de desfacere. Iar "pe drum" capătă şi control asupra unor resurse esenţiale pentru economie. Sistemul pus la punct de ruşi funcţionează cel mai bine integrat în mari grupuri, care se ocupă de tot, de la extracţie până la vânzarea cu amănuntul.

Tabloul nu este foarte vesel pentru UE, dependenţa în proporţie de aproape 30% de gazul şi petrolul rusesc. În consecinţă, trezită la o realitate dureroasă după agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei, Europa caută măsuri de apărare care ar fi fost bine să existe deja. Dacă administraţia americană a ţinut garda sus în domeniile de interes naţional, blocând tranzacţii considerate periculoase pentru securitatea naţională, de-a lungul timpului existând cazuri în care tranzacţii cu grupuri chineze nu au primit aprobarea, Europa în schimb nu s-a protejat de expansionismul rus.

Marea Britanie este singura ţară care a interzis intrarea Gazprom în distribuţia naţională de gaze, în rest, s-a mers pe parteneriate care acum se dovedesc periculoase pentru europeni. Chiar şi acum, în ceasul al 13-lea, în plină criză a Ucrainei, gigantul austriac OMV a ajutat Gazpromul "să şunteze cerinţele birocraţiei europene", anunţa în urmă cu câteva zile Vocea Rusiei, convenind cu Gazpromul extinderea gazoductului South Stream până la hub-ul OMV din Austria, în pofida rezoluţiei Parlamentului European de suspendare a proiectului South Stream de livrare a gazelor ruseşti pe sub Marea Neagră, ca sancţiune faţă de acţiunile Rusiei în Ucraina.

Mai mult, sancţiunile UE faţă de Rusia cad în derizoriu în condiţiile în care preşedintele gigantului rus Gazprom, Aleksei Miller, a reuşit să scape în ultimul moment de sancţiunile impuse de către UE, în urma unor acţiuni de lobby întreprinse la Bruxelles, ale mai multor companii europene în domeniul energetic.