Aluzia lui Trump privind SWIFT şi declinul monedei euro

Într-o postare pe Truth Social, preşedintele SUA, Donald Trump, sugerează revenirea iminentă a Rusiei în sistemul de plăţi SWIFT. Acest lucru ar marca sfârşitul sancţiunilor împotriva Rusiei.

Politica monetară este geopolitică. Acest lucru este valabil mai ales atunci când este implicat dolarul american. Şi asta se întâmplă aproape peste tot şi în orice moment pe glob, indiferent de cât de des mass-media europeană şi chineză bat clopotul de înmormântare pentru Regele Dolar.

Poate fi o sursă de iritare pentru politica europeană şi pentru Beijing, dar, deocamdată, dolarul american rămâne moneda de rezervă şi cea mai importantă monedă din lume, oferind Statelor Unite libertatea de a-şi apăra dominaţia pe piaţă, în timp ce îşi transferă povara datoriei relativ fără probleme în viitor.

Washingtonul lucrează sub o presiune mare pentru a nu lăsa această configuraţie monetară să se schimbe, cel puţin pentru moment.

În acest context, trebuie interpretată postarea de pe Truth-Social a preşedintelui american Donald Trump de la sfârşitul săptămânii: Trump a indicat într-un videoclip că Rusia este gata să se întoarcă la sistemul financiar global SWIFT, reglementat de SUA.

În esenţă, Trump spune că Rusia a înţeles că SWIFT şi dolarul reprezintă viitorul – nu visul unei monede BRICS. Într-adevăr, s-a auzit puţin despre proiectul BRICS în ultimii ani; se pare că cei doi actori principali, China şi Rusia, nu reuşesc să ancoreze un sistem monetar care depinde în ultimă instanţă de credibilitatea monetară a Beijingului şi Moscovei. Cine ar fi cu adevărat dispus să deţină părţi importante din portofoliu şi rezerve de numerar într-o CBDC chineză expusă capriciilor politice ale Beijingului?

Revenind la Truth Social: este bine cunoscut faptul că preşedintele SUA se comportă adesea imprevizibil în activitatea sa mediatică. Cu toate acestea, această postare oferă totuşi un indiciu important cu privire la linia strategică a politicii monetare americane.

Este foarte posibil ca întâlnirea celor doi preşedinţi, Donald Trump şi Vladimir Putin, de anul trecut din Alaska, să fi marcat începutul vizibil al unei coordonări treptate a politicii monetare şi energetice între Statele Unite, Rusia şi China. Se încadrează în această naraţiune faptul că SUA permit din nou şi din nou Rusiei vânzarea petrolului său fără sancţiuni în ultimele săptămâni şi semnalând astfel mai ales Europei: ARC este real – America, Rusia şi China îşi coordonează activităţile, nu în ultimul rând pe pieţele energetice.

Iar strategia este expusă destul de deschis: în contextul conflictului cu Iranul şi tocmai într-un moment de penurie pe pieţele energetice, Washingtonul a acordat Rusiei dreptul de a-şi vinde petrolul fără sancţiuni prin canalul de vânzare al flotei sale fantomă. Secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, a prelungit săptămâna trecută acest acord special cu încă o lună, pentru a reduce presiunea asupra preţurilor la petrol şi gaze. Acest lucru pune în prim-plan întrebarea privind modul în care energia este facturată la nivel global şi care este moneda dominantă. În acest moment, se manifestă toată puterea imperiului dolarului.

Cea mai mare parte a facturării se realizează, desigur, în dolari americani; puţin peste 80 la sută din comerţul global cu energie se desfăşoară în dolari americani.

Bonitatea Statelor Unite este încă de necontestat. Iar cererea pentru obligaţiunile de stat americane este în prezent mai mare ca niciodată. Cele mai mari achiziţii de datorii publice americane provin din Marea Britanie, UE şi Japonia. Toate trei încearcă să prevină posibile penurii de dolari în cazul unei crize. Dacă fuga către dolarul american prinde avânt, aceste fluxuri vor face să crească vertiginos costurile valutare.

În plus, încercarea politicienilor europeni de a folosi propria monedă, euro, pentru a umple un potenţial vid lăsat de dolarul american a eşuat. Escapismul politic de putere nechibzuit al Bruxelles-ului şi al Londrei i-a împiedicat să folosească pieţele globale de obligaţiuni prin intermediul pârghiei euro ca pe un fel de groapă de gunoi pentru datoriile publice enorme ale ţărilor europene.

În Europa, ne-am împuşcat singuri în genunchi de 20 de ori la rând cu un torent de pachete de sancţiuni împotriva Rusiei, posibil chiar o dată în cap. Moscova era clientul internaţional dominant ale cărui tranzacţii energetice erau decontate de bunăvoie în euro, stabilizând astfel cererea pentru moneda comună. Rusia îşi deconta întregul comerţ cu gaze cu Europa în euro. Dar asta este istorie.

Ideea euro ca monedă de referinţă este acum istorie; după ce factorii de decizie europeni au decis să-şi bazeze economiile pe „energia flutter” regenerabilă, nu mai există cale de întoarcere. Ideologia are consecinţe, iar acest lucru este valabil în special pentru piaţa valutară, care preţuieşte riscurile naţionale mai repede decât altele. De aproximativ trei ani, rolul euro în sistemul monetar internaţional se erodează – încet, dar constant. Având în vedere o industrie europeană lipsită de vitalitate, supra-reglementată şi care nu mai este competitivă la nivel internaţional, este puţin probabil că această tendinţă să se inverseze în viitorul previzibil.

În acest moment, doresc să reafirm teza mea de anul trecut: dolarul american, ca monedă de rezervă şi monedă de referinţă la nivel mondial, va supravieţui chiar şi în timpul fazei de tranziţie către o ordine multipolară. În acelaşi timp, se va contura un nou echilibru comercial şi de negociere între Statele Unite şi China. Faptul că Statele Unite nu vor mai fi folosite ca pion de către Beijing în viitor va fi asigurat de reorganizarea Orientului Mijlociu, inclusiv de controlul asupra celui mai important punct de strangulare maritimă din lume, Strâmtoarea Ormuz. Următoarele săptămâni şi luni vor arăta cine va domina tabla de şah geopolitică în această lume multipolară.

Pentru Europa există o certitudine: preţurile energiei se vor stabili, pe termen lung, la un nivel mai ridicat, marcând începutul unei faze prelungite de inflaţie şi contracţie industrială.

Despre autor: Thomas Kolbe, economist german, a lucrat ca jurnalist şi producător media pentru clienţi din diverse industrii şi asociaţii de afaceri. În calitate de publicist, se concentrează pe procesele economice şi observă evenimentele geopolitice din perspectiva pieţelor de capital. Publicaţiile sale urmează o filosofie care se concentrează pe individ şi dreptul său la autodeterminare.