Rădăcinile tăcute ale rebeliunii sociale

Schimbarea istorică vine în cele din urmă prin intermediul începuturilor mici şi modeste. Revoltele curente din Brazilia şi Turcia au început de fapt într-o manieră timidă cu cel puţin un deceniu în urmă. Dacă ar fi fost zărite mai devreme acum ar fi existat mai puţină confuzie cu privire la explicarea genezei protestelor în masă apărute pentru a forţa guvernele preşedintelui brazilian Dilma Rousseff şi al premierului turc Recep Tayyip Erdogan să îşi regândească politicile.

Clasele muncitoare şi de mijloc ale Braziliei au căpătat atenţie internaţională în ultimele câteva săptămâni mobilizându-se pentru plasarea unui coş mare de reforme în cadrul priorităţilor Partidului Muncitorilor aflat la conducere. Dar nucleul manifestanţilor, format din cei care au aprins fitilul, a purtat lupte locale timp de mulţi ani împotriva traiectoriei de piaţă proiectată, în mod ironic, de un regim socialist popular.

Mişcarea pentru o Cale Liberă (MCL), ai cărei activişti au declanşat cea mai recentă revoltă cu cereri pentru o reducere a costurilor la transportul cu trenul şi autobuzul, a combătut politicile exclusiviste de transport aproape neobservate din 2005 şi până în prezent. MCL contestă “transferul urban” bazat pe logica de piaţă, în cadrul căreia companiile private au o înţelegere cu autorităţile guvernamentale locale pentru a continua să crească taxele de transport până când săracii sunt împinşi la limită şi nu mai au acces la mijloacele necesare pentru a ajunge la locurile de muncă.

MCL susţine că 37 milioane de brazilieni (aproape o cincime din populaţia ţării) nu îşi pot permite transportul public, chiar şi acum când explozia economică recentă a mărit cumpărările private de maşini de către secţiune mai avantajate ale societăţii.

“Automobilizarea transportului”, pe care învăţaţi ca şi Paul Sweezy au identificat-o în anii 1970 ca un atac asupra mijloacelor de transport public în America, este acum un fenomen global. Precum Visul American, există acum un Vis Brazilian, un Vis Chinezesc şi un Vis Indian – toate descriind speranţe pentru deţinerea unei maşini individuale, a unei proprietăţi şi speranţe pentru extinderea pieţei de automobile, cu riscul imobilizării săracilor.

MCL a fost doar o conştiinţă radicală minoră în timpul perioadei în care preşedintele Lulă da Silva se afla la cârma unei remarcabile perioade de creştere a PIB-ului în Brazilia. Acum că acel miracol al creşterii s-a împleticit, nemulţumirile s-au răspândit dincolo de costurile pentru transport. Dar trebuie să credităm MCL pentru dezvoltarea unei prime critici la adresa a ceea era era fundamental greşit cu capitalismul de stat instituit de socialistul Lulă. Fara o scânteie nu poate exista un foc.

Ecologiştii din Turcia

La fel precum MCL-ul din Brazilia, originea valurilor de proteste ce mătură Turcia stă într-o mişcare cu rădăcini ecologiste care a apărut cu un deceniu în urmă. Câţi dintre noi au auzit de mini-revoltele împotriva centralelor sau hidrocentralelor pe cărbuni în localităţile urbane mai mici din Turcia precum Bergama, Hopa, Munzur, Gerze şi Amasra? Aceste forme de rezistenţă locală faţă de modernizarea economică ambiţioasă lansată de guvernul turc sunt predecesoarele furiei din Piaţa Taksim din Istanbul.

Pinar Aksogan de la Greenpeace a susţinut în ziarul Guardian că miezul iniţial al protestatarilor din Piaţa Taksim – adunaţi acolo pentru a proteja Parcul Gezi [aflat printre ultimele spaţii verzi încă neconfiscate, cu aprobarea guvernului, de companiile de construcţii] – s-a născut din mişcările sociale anterioare dedicate protejării pădurilor, aerului şi apei.

La fel precum în cazul radicalilor brazilieni, ecologiştii turci sunt din punct de vedere filosofic opuşi hărţii de “transformare urbană” planificată de premierul Erdogan, care se bazează pe buldozere ce elimină accesul public la verdeaţă şi pe o agendă de creştere de tip capitalist care calcă în picioare natura. Şi precum în Brazilia, demonstranţii din Turcia au trecut dincolo de ecologismul lor fundamental şi au intrat într-o opoziţie deplină faţă de tendinţele autoritare şi conservatorismul religios al lui Erdogan.

Dar fara curajul mişcării de salvare a Parcului Gezi, Piaţa Taksim nu ar fi fost transformată într-un alt punct fierbinte în cadrul “noilor revoluţii globale”, aşa cum s-a exprimat Paul Mason de la BCC.

Tulburările din Brazilia şi Turcia sunt o provocare pentru, aşa cum spune intelectualul brazilian Elio Gaspari, “modernismul iluzoriu” al statelor puternice determinate să câştige pe plan internaţional statutul de puteri majore. Retorica şi perspectiva guvernelor Roussef şi Erdogan înclină către securizarea grandorii şi câştigarea de aplauze din partea comunităţii internaţionale, saturând egourile naţionaliste ale Braziliei şi Turciei ca jucători în creştere pe scena mondială.

Dar de ceva vreme, MCL şi ecologiştii turci au pus sub semnul întrebării această alergătură pentru prestigiu global cu astfel de costuri pentru cei neprivilegiaţi. Este măreţia măsurată prin găzduirea unor turnee costisitoare precum Cupa Mondială de fotbal sau este măsurată în dreptul muncitorilor de a avea mobilitate prin transportul public? Este un semn de măreţie că un oraş – Istanbul – situat la intersecţia dintre Asia şi Europa nu mai are nici un parc în picioare – doar o junglă continuă de betoane unde birourile corporatiste concurează pentru spaţiu cu mall-urile de cumpărături şi moscheele?

Pionierii care au facilitat aceste recente mişcări de protest în masă din Turcia şi Brazilia articulează, cu propriile lor metode, intoxicarea problematică cu gigantism existentă în planificarea industrială şi urbană, un concept creat de economistul E.F. Schumacher în cartea sa “Micuţ este Frumos” (Small Is Beautiful). Tipul de economie promovată de rebelii anteriori din Turcia şi Brazilia, care acum este adoptat de secţiuni mult mai largi ale claselor de mijloc şi muncitoare, este asemănător cu economia lui Schumacher în cadrul căreia oamenii contează.

Faptul că acest mesaj este îndreptat către guvernele alese pe cale democratică, care au câştigat mari majorităţi, face ca situaţia să fie şi mai specială, ţinând cont de faptul că manifestanţii turci şi brazilieni urmăresc o redefinire a democraţiei.

Chiar şi în cazul Primăverii Arabe din 2011, care a fost o luptă clasică între oameni şi autocraţii, trebuie să fie recunoscut faptul că aceste revoluţii nu au fost explozii de moment, neaşteptate, ci mai degrabă mişcări graduale care au atins un punct culminant şi s-au dezvoltat mult după începuturile lor umile. Revoluţia este un proces care încolţeşte mai degrabă decât un singur punct în timp sau o succesiune rapidă de evenimente.

Cartea lui Marwan Bishare, “Arabul Invizibil”, arată că înainte ca evenimentele din Piaţa Tahrir din Egipt şi Piaţa 7 Noiembrie din Tunisia să fi înlăturat dictatori temuţi, au existat timp de ani de zile nenumărate mitinguri, proteste, greve şi demonstraţii la care au participat arabi obişnuiţi curajoşi.

Precum în cazul Romei, revoluţia nu este construită niciodată într-o singură zi. Conform spuselor lui Bishare, Primăvara Arabă a fost “fermentată” de numeroşi activişti ai societăţii civile, organizatori la nivel de cartier, susţinători ai drepturilor omului şi asociaţii politice neclasificate care au atacat regimurile tiranice. Muncitorii care s-au răsculat la fabrica de textile Mahallah din 2006 din Egipt şi minerii au făcut scandal cu privire la tratamentul eronat aplicat în centura minieră Qafsa din Tunisia în 2008 au fost câţiva dintre “străbunii” ce au plantat căderea despoţilor acelor ţări.

Sreeram Chaulia este profesor şi decan al Facultăţii Jindal de Afaceri Internaţionale în Sonipat, India. Ultima sa carte se numeşte “Politica Crizei Economice Globale: Reglementare, Responsabilitate şi Radicalism”.Courtesy of Foreign Policy In Focus, www.fpif.org.